Diaconescu, Marius (szerk.): Mediaevalia Transilvanica 1998 (2. évfolyam, 1. szám)
Stat
Regnum Transilvanum” 133 episcopul Bartolomeu al Oradiei, adunarea nobililor din comitatul Bihor, prilej cu care confirma drepturile comitelui Torna din neamul Chanad asupra vămii de la Birtin69. Abia la sfârşitul anului 1284 avem o primă confirmare a prezenţei sale în Ardeal: aflat la Dej, Roland întărea oaspeţilor de acolo vechi privilegii din vremea regilor Ştefan şi Ladislau, scoţându-i de sub dreptul de judecată a comitelui de Solnoc, precum şi a slujbaşului sau vicejudelui aceluia70. De acum până în 1293 (în preziua confruntării sale deschise cu regele Andrei al IITlea), când Roland emite un act din Teiuş71, nu mai avem cunoştinţă despre vreo altă prezenţă a sa pe teritoriul voievodatului. Interesant este faptul că aceste menţiuni nu sunt niciodată legate de desfăşurarea adunărilor nobiliare ale Transilvaniei, prezidate întotdeauna de vicevoievodoc. In schimb, Roland prezidează, pe lângă adunările nobiliare din Bihor, şi pe acelea din comitatul Zarand, sau din cele 7 comitate de la nord-vestul Transilvaniei. Este un indiciu al faptului că, în această perioadă de constituire, la scara întregului regat, a unor structuri de autoguvernare ale nobilimii, în asemenea structuri erau acceptaţi doar proprietarii de pământuri din respectiva regiune, ceilalţi fiind excluşi din ele în mod necondiţionat. Faptul că Roland Borsa, cel considerat a fi fost unul dintre artizanii autonomismului transilvan, a jucat mai degrabă rolul unui voievod decorativ, pe care tocmai aceste aspiraţii de autoguvernare - care aparţin, însă, nobilimii transilvane - par să-l fi împiedicat să îşi exercite efectiv funcţia, constituie un paradox dintre cele mai interesante. Dar cine conducea, în aceste condiţii, voievodatul? In mai 1285, regele Ladislau al IV-lea, prezent la Alba-Iulia, întărea un act al vicevoievodului Nicolae, din 128272, prin care era confirmată înţelegerea intervenită între capitlul de Alba Iulia şi nobilii din Geoagiul de Sus, cu privire la stăpânirea unei moşii73. La 1282, aşadar, vicevoievodul îndeplinea deja o serie de atribuţii care i-ar fi revenit, în mod normal, voievodului; el era acela care răspundea, de fapt, de administrarea problemelor curente ale celor 7 comitate, şi nu avem dovezi care să indice faptul că el ar fi făcut, în această perioadă, parte dintre familiarii sau apropiaţii voievodului, aşa cum se va întâmpla mai târziu. El trebuie văzut, mai curând, ca un reprezentant autentic al nobilimii provinciale, al ”stării”nobiliare transilvănene în curs de constituire. în anii de după 1288, vicevoievodul va fi menţionat frecvent în calitate de judecător al proceselor legate de drepturile de proprietate asupra pământului. Mai mult chiar, la 8 Mai 1291, un asemenea proces era finalizat de un anume comite Benedict, care purta titulatura de locţiitor al vicevoievodului Ladislau al Transilvaniei74, pe care îl numeşte, în cuprinsul documentului, ’’voievod” şi ’’domnul nostru”. Este evident procesul de transfer al autorităţii între conducătorul nominal şi conducătorul efectiv al Transilvaniei, cel care, în calitate de deţinător al unei autorităţi reale, recunoscută 69 DIR, C, xm/n, doc. 298, p. 261-262, Episcopia Bihorului (Pispwky). 70 Ibidem, doc. 304, p.267-268, Dej, 21 decembrie 1284. 71 Ibidem, doc. 445, p.399-400. 72 Ibidem, doc. 312, p. 277. 73 Ibidem, doc. 266, p. 235-236. 74 Ibidem, doc. 406, p. 372.
