Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)

5. Exploatarca sării în Bazinul Someşului

Plutele de la Dej puteau fi încărcate cu aproximativ 10.000 de bulgări de sare fiecare adică cu un „thumen”129 iar cele de pe Mureş transportau doar între 7.000 şi 9.000 de bolovani de sare.

Beneficiile financiare aduse de sare depindeau în primul rând de exportul ei în afara principatului, iar rentabilitatea exportului depindea de transport. Dacă în a doua jumătate a secolului al XVl-lea sarea de la Dej cobora pe Tisa şi apoi pe Dunăre, ajungând până în Balcani (aşa cum dovedeşte afirmaţia lui Demschwam că a văzut în portul de la Dunăre, Smederevo)130, după ocuparea cetăţii Satu Mare şi a teritoriilor din jur de către imperiali, nu s-a mai putut desfăşura transportul liber pe Someş. Din cauza faptului că nu se mai puteau efectua lucrări de amenajare care să permită navigaţia pe Dunăre, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea s-a renunţat la transportul pe apă în afara principatului, înfiinţându-se portul de desfacere la Jibou. De aici, sarea de la Dej era transportată mai departe, spre Satu Mare, cu carele, prin vămile de la Someş- Odorhei şi Ulmeni. O altă variantă de drum, de data aceasta în totalitate pe uscat, ducea spre Jibou trecând prin Bobâlna, Gârbou şi Var. Transportul sării pe uscat de la Dej la Satu Mare, se ridica la 71,98 de florini, mai puţin decât de la Sic la Satu Mare (81,98 florini) sau de la Cojocna la Satu Mare (87,98). în anul 1669, pentru transportul a 100 de bulgări de la ocne se plătea astfel: de la Turda 10 florini, de la Cojocna 12 florini, de la Sic 14 florini,

de la Dej 16 florini, iar de la Ocna Sibiului 7 florini până la Partoş131.

Spre Sălacea, sarea putea fi transportată şi pe uscat, pe drumul principal cunoscut încă din perioada arpadiană. Acesta trecea prin Agrij şi se îndrepta spre Poarta Meseşană, unde se plătea încă din 1165 un cub de sare din sarea regelui pentru fiecare căruţă care urma această rută, în folosul mănăstirii de aici. Drumul ajungea apoi la Zalău, după ce transportatorii treceau de vămile de la Creaca şi Moigrad. La Zalău, cărăuşii sării plăteau a cincea parte din încărcătură pentru aceeaşi mănăstire a Meseşului. Ruta ducea apoi spre Şimleu şi Camăr (pe drumul utilizat şi de negustorii din Debrecen), Cehăluţ, Tăşnad, Săuca şi Pir, şi astfel ajungea la Sălacea132.

Sarea care era cumpărată direct de la ocne putea fi vândută liber dacă se plătea erariul „hierum”,adică profitul net care revenea fiscului în urma vânzării sării şi se numea „sarea cu lucrum”. „Lucrum”-ul se plătea în porturile de desfacere, iar pentru cea din Dej se plătea cel mai puţin în comparaţie cu celelalte ocne :5 taleri pentru sarea din Dej faţă de 6 taleri pentru sarea de la Ocna Sibiului, 8 pentru cea din Sic, 9 pentru sarea de la Cojocna şi 10 taleri pentru sarea de la Turda, sumă fixată în anul 1669. în anul 1680, locuitorii oraşului Dej, au trimis Dietei din Alba Iulia un memoriu prin care reproşau prefecţilor cămării de sare că vând sarea numai negustorilor străini şi neglijează populaţia săracă din oraş, pe care o pune la munci grele134.

55