Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)
5. Exploatarca sării în Bazinul Someşului
6.3. Circulaţia sării în evul mediu şi perioada premodernă Constantin Albinetz (MMD) Diana-Gianina Iegar (MNIT) Rutele regionale şi transregionale de circulaţie în perioada medievală sunt, în cele mai multe cazuri, sinonime cu drumurile sării, adică rutele care leagă punctele de exploatare cu cele de consum ale acestei resurse. Dintre drumurile ’’specializate”, drumurile sării, integrate de timpuriu în rutele de transport la mare distanţă, oferă cele mai multe surse de informaţie privind traseele acestora, şi constituie în acelaşi timp un punct bun de plecare în analiza comparativă a căilor de circulaţie din diverse perioade istorice. Iniţial, sarea era distribuită prin două centre majore: Szeged şi Sălacea, corespunzătoare celor două căi mari de transport a sării din Regat: cea sudică şi cea nordică. In 1222, de altfel, Bula de Aur a regelui Andrei al II-lea preciza exact că cele două localităţi erau singurele cu drept de distribuţie a sării în centrul regatului, restul depozitelor fiind exclusiv localizate în zona de graniţă. Principala rută de transport a sării spre Szeged, din minele de la Turda, Cojocna, Sic şi Ocna Sibiului o constituia râul Mureş, numit şi ’’drumul Kalizilor (Kaluzwt - 1077)”116, după negustorii musulmani a căror comunitate a rezistat în Regatul Maghiar până în secolul al XIII-lea. De la Szeged, sarea era transportată până la Pesta şi de acolo spre vest. Această rută avea atât alternativa de transport pe apă, cât şi pe cea de transport pe uscat. O variantă de uscat a acestui drum este documentată, în perioada mai târzie, prin Cumania, prin Kecskemet. Sarea de la ocnele din zona Dej se transporta până la Satu Mare şi apoi, dacă era cazul, mai departe, spre Tokaj şi Szolnok, pe luntre de mari dimensiuni. In transportul pe apă al sării de la Dej, Satu Mare juca un rol fundamental. Spre finalul perioadei arpadiene, depozitarea şi comerţul sării de la Dej în comitatele Satu Mare şi Bihor erau coordonate de corniţele cămării sătmărene. Asupra restului comitatelor învecinate, autoritatea comitelui cămării din Satu Mare se manifesta doar punctual, prin localităţile cu drept de vamă. Situaţia se clarifică în prima jumătate a secolului al XIV-lea, când se stabilesc competenţele teritoriale ale cămărilor regale. Cămara regală cu centrul la Satu Mare se învecina la est cu cămara Transilvaniei (comitatele Alba, Hunedoara, Turda, Târnava Mare, Târnava Mică, Dăbâca şi Cluj), la nord-vest cu cămara de Kosice (Slovacia de azi), iar la sud cu cea a Lipovei. Prin excludere, a fost fixată extinderea teritorială a cămării regale sătmărene în perioada lui Carol Robert de Anjou, ca incluzând comitatele Bihor, Szabolcs, Satu Mare, Solnocul Exterior, Crasna, Bereg, Maramureş, Ugocea şi Bereg.117 O nouă reformă de la jumătatea secolului al XIV- lea ţinteşte spre administrarea distinctă a veniturilor din sare: se formează cămara regală de sare a Transilvaniei, care începe să coordoneze totalitatea operaţiunilor care ţineau de acest monopol regal. 51
