Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)
4. Căile nature de legătură între zonele bogate şi cele lipsite de sare la graniţa nordică a Transilvaniei
povârniş. La ambele ocne, sarea se afla la adâncimi mici (19 braţe la Cserakna şi 11 braţe la Deésakna), în comparaţie cu Turda, unde o mină avea 75 de braţe şi cealaltă 25 de braţe adâncime. Problemele celor două ocne au fost observate încă din perioada funcţionării: la Cserakna, groapa de exploatare era neregulată, situaţie care a lăsat netăiată o parte de 10 braţe adâncime şi 5 braţe lăţime, iar la Deésakna exista pericolul inundării minei51. Soluţia pentru mina din Ocna Dej era deschiderea unei alte ocne, în paralel cu exploatarea existentă, optimizată prin săparea unui puţ în mijlocul gropii minei unde să se scurgă apa. Minele de sare ale Dejului au fost exploatate până la 1750. Ultima mină, care s-a surpat pe la 1743-1747, a lăsat un crater de aproximativ opt metri adâncime, la baza căruia se vedea stânca de sare perforată, cu diametrul de doi metri. Totuşi, în 1752, în Dej mai existau încă şuvagăi care scoteau sarea. Pe dealul Cabdic au fost identificate douăsprezece ocne, dintre care şapte au fost exploatate începând cu epoca romană şi cinci au fost exploatate din evul mediu. Trei mine de sare au fost exploatate până la epuizare, o mină a fost părăsită la invazia tătarilor din anul 1717, iar ultima s-a surpat. In locul minelor s-au format lacuri sărate52. Lucrătorii de la minele din Dej, locuiau probabil pe Mulatău, iar apoi în imediata apropiere a vechilor mine de pe hotarul Cabdic53. Intre anii 1743-1747, administrarea salinei de la Dej s-a mutat definitiv la Ocna Dej, desflinţându-se exploatarea de la Cabdic (Rompaş), după ce s-a Salina din Ocna Dej (1940) / The Ocna Dej salt mine (1940) A Désaknai sóbánya (1940) 33
