Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)

4. Căile nature de legătură între zonele bogate şi cele lipsite de sare la graniţa nordică a Transilvaniei

acestuia. Acestea au vizat localizarea şi delimitarea exactă a sitului, ridicarea topografică, cartarea vestigiilor arheologice vizibile la suprafaţă terenului şi prelevarea probelor de lemn şi apă sărată. S-a stabilit că mostrele de lemn prelevate la Caila datează din intervalul de timp cuprins între anii 1266 şi 818 î. Hr.19

Vestigiile arheologice vizibile în cadrul sitului cuprind o suprafaţă de cca. 200/250 x 20-60/80 m. Acestea includ denivelările antropice de teren şi numeroase elemente de lemn aflate în albia pârâului şi pe ambele maluri ale acestuia: stâlpi, pari şi scânduri, cele mai multe înfipte în poziţie verticală în sol şi fiind, după toate indiciile, urme ale unor construcţii şi instalaţii.

Cea mai remarcabilă descoperire a fost făcută în zona sudică a pârâului, la cca. 50 m sud-vest de fântâna de apă sărată. Aici, în malul stâng al pârâului, în anul 2008, A. Harding a descoperit o troacă de lemn realizată dintr-un trunchi de copac scobit. Capătul de vest al troacei era întreg, iar cel estic, aflat în pârâu, era rupt. Lungimea părţii păstrate a troacei era de 1,8 m. Ea se afla în poziţia orizontală, cu fundul în sus, perpendicular faţă de cursul pârâului. în baza troacei se observau orificii pătrate dispuse în linie mediană, în cele mai multe dintre acestea aflându-se înserate cepuri de lemn perforate axial. în urma analizei radiocarbon efectuată la laboratomi din Oxford, o

troacă a fost datată între anii 1211 şi 1008 î. Hr.

*

Vestigiile cele mai consistente ale exploatării sării în cele trei situri din Bazinul Someşului Mare datează din epoca bronzului târziu şi prima epocă a fierului. După toate aparenţele, pe parcursul acestui interval de

timp, între anii cca. 1.600/1.500 şi 800 î. Hr. în aceste situri au fost folosite metode de exploatare similare care implicau utilizarea unui set similar de structuri, instalaţii, unelte şi ustensile. Densitatea, complexitatea şi numărul acestora sugerează exploatarea sării de proporţii, mult peste nevoile consumului local.

în toate aceste situri nu există urme de locuire permanentă, ci doar cele de exploatare a sării, ceea ce sugerează că sărarii locuiau undeva în afara acestor situri. Una dintre posibilităţi plauzibile este aceea că, aidoma unor situaţii etnografice documentate în Africa Centrală şi Papua Noua Guinee, în anumite perioade ale anului, omenii pricepuţi la exploatare a sării se mutau, pentru perioade relativ scurte, din mai multe localităţi în locurile de exploatare, pentru a extrage sarea în cantităţi considerabile, destinate în principal schimbului.

Toate aceste situri se află exclusiv în văile unor afluenţi direcţi sau indirecţi ai Someşului Mare. Astfel, conectivitatea cu Someşul Mare a fost unul dintre elementele importante ale algoritmului de alegere a locului de exploatare. După toate probabilităţile, una dintre raţiunile acestei alegeri a fost posibilitatea transportului sării pe ape până la Someşul Mare care până de curând a fost navigabil.

Totodată, trebuie avute în vedere şi numeroasele conexiuni facile pe uscat între Bazinul Someşului Mare, Depresiunea Lăpuşului şi Câmpia Transilvaniei.

Astfel, în stadiul actual al cercetării, se poate presupune, cu un grad ridicat de probabilitate, că în intervalul de timp cuprins între anii cca. 1.600 şi 800 î. Hr., în Bazinul Someşului Mare se practica exploatarea industrială a sării, al cărei scop principal

27