Albinetz, Constantin et al.: Catalogul expoziţiei Drumul Sării (Satu Mare, 2018)
4. Căile nature de legătură între zonele bogate şi cele lipsite de sare la graniţa nordică a Transilvaniei
pe la sfârşitul primei jumătăţi a mil. II î. Hrs. şi până în Evul Mediu. Beneficiile acestei poziţionări în contextul tranzitului comercial sunt vizibile şi aici mai ales prin descoperirea unor tezaure de la sfârşitul epocii bronzului şi din perioada dacică. Pentru vremurile preistorice rutele de-a lungul cărora se transporta sarea sunt greu de precizat, însă cu siguranţă coincid în mare parte cu cele din Evul Mediu când sunt atestate documentar şi temeinic descrise. Ele urmează căile naturale şi se înscriu în general pe văile unor cursuri de apă, confluenţe cu alte văi, trecători şi defilee pentru a atinge valea altor râuri, în partea nordică a Transilvaniei unul dintre ’’drumurile medievale ale sării” pornea din zona exploatărilor de sare de pe teritoriul Dejului actual şi urma, fie pe apă, fie pe uscat cursul Someşului. Din zona Jiboului unele transporturi continuau pe firul Someşului până la vărsarea acestuia în Tisa. într-o măsură importantă traficul medieval al sării urma şi o rută alternativă care pornea de la Jibou pe cursul văii Agrijului, apoi prin trecătoarea ”Poarta Meseşană” de la Moigrad până atingea valea Crasnei îndreptându-se mai departe spre cămara regală de la Sălacea, din zona de câmpie9. Asupra acestei rute dorim să ne concentrăm pentru a putea argumenta, prin prisma dovezilor arheologice în ce măsură anumite zone sau locuri obligatorii de trecere situate pe un asemenea traseu au profitat de pe urma poziţionării lor în reţeaua traficului la nivel supraregional unde sarea trebuie să fi fost unul dintre articolele de bază comercializate. Aceste trasee erau cunoscute încă din preistorie şi cu siguranţă începând din prima jumătate a mileniului al II-leaî. Hrs., în epoca bronzului când exploatarea sării din sursa de la Băile Figa este bine documentată. Acest lung şi dificil traseu de pe firul Someşului şi apoi mai departe până pe valea Crasnei implica numeroase riscuri pentru cei care transportau sarea. Rutele de tranzit trebuiau securizate şi în mod constant se impunea câştigarea bunăvoinţei liderilor locali ce controlau acest traseu şi mai ales zonele obligatorii de trecere, ce nu puteau fi ocolite10. Cercetările şi descoperirile arheologice de pe acest drum al sării atestă, începând chiar din prima jumătate a mileniului II î. Hrs., existenţa în proximitatea trecătorilor naturale aflate pe ruta de tranzit a sării spre vest a unor importante centre de putere, iar acest caracter s-a perpetuat şi în perioadele ulterioare, chiar şi în epocile istorice până la apariţia căilor moderne de comunicaţie. Importanţa căilor de comunicaţie în preistorie decurge nu doar din localizarea în puncte strategice, nodale ale tranzitului, ci este dovedită mai ales prin existenţa fortificaţiilor şi a movilelor funerare (tumuli) care domină aceste puncte şi în egală măsură prin marele număr al descoperirilor de tezaure: depuneri de piese de bronz sau din metal preţios ori tezaure monetare. Continuarea spre vest a celor două trasee majore de transport a sării din partea de nord a Transilvaniei poate fi evidenţiată în Câmpia Sătmăreană pentm mai mai multe perioade istorice. Drumurile sării traversează zona de nord a Câmpiei Tisei, pe rute ce străbat teritoriul Sătmarului şi nordul Bihorului, legând puncte de ieşire din zona Sălajului şi Maramureşului (vechiul comitat Solnocul de Mijloc) prin văile Someşului sau ale Crasnei şi ale Barcăului de puţinele vaduri ce permiteau trecerea văii mlăştinoase a Tisei, 16
