Porumbăcean, Claudiu (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 35/2. Volum aniversar 1969-2019 (2019)
Istorie
Diana Kinces Aflat pe frontul rusesc, artistul descrie atmosfera de infern pe care a trăit-o: „în 1916, toamna târziu, Divizia a 20-a de honvezi - din care făcea parte şi regimentul din Debreţin împreună cu regimentul de honvezi din Alba Iulia şi Oradea, ajunsese pe frontul rusesc unde numai peste câteva săptămâni am depus jurământul de fidelitate faţă de ultimul împărat al fatalei case de Habsburg. Nu voi uita niciodată acest jurământ. Ne bătea o lapoviţă, de parcă şi codrul ne-arfi plâns de milă. Am jurat, am jurat fidelitate şi noi nici nu ştiam de ce ne-au cărat aici. Ni s-a spus că de aceea, pentru ca Divizia să se odihnească după pierderile şi suferinţele de la St. Michel... Toată lumea vroia să se odihnească şi să se liniştească, ofiţeri şi soldaţi deopotrivă... Până şi venirea noastră aici a fost groaznică, de plâns! Am venit aici trecând mlaştinile Stripei, pe un drum de scânduri, care se legăna sub noi ca un balansoar... De-a lungul drumului, de o parte şi de alta, se vedeau picioare încremenite de cai înecaţi în noroi, ca nişte pari strâmbi, pe care ici-colo se odihneau croncănind, ciori mari şi grase... Apoi apăreau din apa murdară care părea a fi de o poftă nestăvilită, oişti şi roţi rupte de căruţe, asemenea martorilor unei mici tragedii, care ne pândeşte şi ne aştepta şi pe noi... Sus, pe cerul de un cenuşiu închis şi des, printre norii învolburaţi, se auzea croncănitul unui stol mare de ciori care zburau greu deasupra trupei noastre, trupă care înainta de parcă era împinsă din spate de o putere din lumea de apoi, ne împingea într-un tempo încet, către mormântul din faţa noastră, acoperit de o ceaţă groasă... într-o astfel de atmosferă de infern, am ajuns la locul nostru de odihnă, unde a trebuit să depunem jurământul de fidelitate, că vom muri cu bucurie pentru împărat!... Am fost repartizaţi în armata prinţului moştenitor german Eitel, în care era disciplină, dar mâncare puţină, atât pentru soldaţi cât şi pentru ofiţeri. Dar cimitirele continuau şi aici ca şi pe frontul italian. Aveam şi soldaţi de cinzeci de ani, alături de care mărşăluia măcar un fiu de-al său, pe când ceilalţi trei, sau chiar mai mulţi aşteptau măcar o veste despre ei, care puteau fi răpiţi în orice moment de moarte... în loc de odihnă, suferinţele deveneau tot mai insuportabile. Terenul mlăştinos înmulţea tot mai mult îmbolnăvirile, faţă de care cei înfometaţi nu aveau nicio rezistenţă. Tot mai des şi mai des plecau trenurile cu răniţi şi bolnavi spre Lemberg.”10 11 Aceste imagini deosebit de expresive, recepţionate de artist în întreaga lor cruzime, au fost schiţate şi au constituit, după întoarcerea lui de pe front, baza a numeroase pânze, dintr-un întreg ciclu de lucrări cu profund mesaj antirăzboinic: Atacul, Cine-l ştie?, Noul Crist, Atac cu gaze, înmormântarea siberiană, Dacă omul vrea să piară, Pro patria etc., lucrări ce au avut, şi încă au, un puternic ecou în rândul publicului şi al scriitorilor de artă. în decembrie 1917 Aurel Popp se apropie de casă. „Crăciunul anului 1917 m-a prins la Eger, în cadrul batalionului. Doi ani am trăit pe două fronturi groaznice, unde mii şi mii de oameni au fost nimiciţi în luptele cele mai odioase... Am adus acasă în suflet amintirea atacurilor cu gaze, atacurilor cu aruncătoare de flăcări, focurilor de armă, o muzică wagneriană, oroarea şi groaza răutăţii oamenilor, sentimente ce au crescut în mod uriaş în sufletul meu şi aşa mereu nemulţumit...”“. Momentele şi experienţele trăite de Aurel Popp pe front şi redate atât de bine prin prisma lucrărilor sale de grafică realizate spontan, chiar în momentul acţiunii sau a pieselor realizate monumental după întoarcerea lui de pe front, ne oferă o imagine dureroasă a ceea ce a reprezentat războiul, a distrugerilor masive de ordin material, dar mai ales sufletesc. Primul Război Mondial a lăsat răni adânci în rândul întregii populaţii, dar a însemnat şi realizarea unui deziderat atât de preţios, unirea tuturor românilor. Unirea din anul 1918 a produs profunde mutaţii în mentalul colectiv al românilor, a înlăturat graniţe, bariere vamale, 10 Ibidem, p. 62. 11 Ibidem, p. 63. 175
