Porumbăcean, Claudiu (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 33/2. (2017)
Istoria artei - Istoria culturii
operei braudeliene a avut un mare potenţial subversionist, devenind o formă a mult evocatei „rezistenţe prin cultură”, din timpul sfârşitului sumbru al „epocii Ceauşescu”, în anii 1990, o nouă generaţie a istoricilor şi-a început cariera sub egida „structuralismului geografic” braudelian, profesând o istorie a economiei de factură postmodernistă şi cu un orizont axiologic de tip universalist. între timp şi moştenirea teoretico-metodologică a lui Braudel a devenit un „bun comun” în rândul tinerilor istorici români, în primul rând acele idei, care se referă la abordarea timpului istoric, deci la durata lungă, medie şi scurtă. Utilizarea diferitelor tipuri de hărţi - spaţializarea timpului istoric - este la modă şi în zilele noastre. Marele filozof francez contemporan, Paul Ricoeur, făcând o analiză fenomenologică succintă a noţiunii de longue dureé, consideră că reprezentarea concretă a acesteia (de exemplu, în sinteza despre lumea Mediteranei) se face, de fapt, prin naraţiune, în ciuda proastei păreri pe care o avea Braudel despre faptele şi evenimentele povestite ca atare. Desigur, Ricoeur socoteşte, că aspectul pe care istoricul a fost cel mai interesat să-l accentueze în uriaşa sa monografie, nu a fost cel despre Filip al II-lea sau chiar despre Mediterana, ci o teză legată de schimbarea socială, sau, aşa cum a menţionat însuşi autorul, de natura timpului. Ricoeur (ca şi White, dealtfel) crede, că segmentarea timpului la Braudel nu este altceva, decât un refugiu epistemologic, pitoresc, poetic şi în primul rând, artizanal. Dezideologizarea istoriei, propusă de un Braudel erudit, dar prea entuziast, ar fi numai o iniţiativă semi-ştiinţifică, demnă de o soartă mai bună, dar fatalmente hărăzită eşecului7. Oferta ideologică şi oferta ştiinţifică Experienţa vastă (bazată pe o documentare impresionantă) a istoricului îl ajută pe Fernand Braudel să confere un sens evoluţiilor vremii în care trăia, fără a cădea pradă explicaţiilor facile, care atunci ca şi acum, erau vehiculate de o cultură comună extrem de ideologizată şi de vulnerabilă la superficialitatea intelectuală. Concepţia lipsită de complezenţă, de iluzii ca şi de resentimente cu privire la capitalism, este o parte constitutivă a acestei atitudini. La fel de categorică este şi respingerea pretenţiei socialismului de a reprezenta o alternativă superioară în raport cu capitalismul. Braudel nu credea însă nici în supremaţia istorică a unei pieţe aşa-zise libere, independente. Sublinia cu tărie, că nu numai socialismul de stat este un fenomen totalizator, dar şi capitalismul, care, ab orgine, este universalist şi râvneşte la o putere economică desăvârşită. Astfel Braudel se apropia foarte mult de Wallerstein, care îl critica vehement pe Ludwig von Mises sau August von Hayek, din cauza concepţiei lor „naive şi optimiste”, referitoare la “capitalismul de piaţă”. După Braudel nu piaţa este elementul principal (şi de principiu) al capitalismului, ci aceea „forţă obscură”, care încearcă nemilos şi fără contenire, subjugarea pieţii8. Astfel, asigurarea „liberei concurenţe”, este, de fapt, un paravan inventat de adevăraţii capitalişti, al căror scop final este sufocarea oricărei concurenţe. Adevăraţii capitalişti susţin ideea eficienţei economice, pentru că şi-au dat seama, că ea este un izvor nesecat al legitimării „capitalismului de piaţă”, deci a capitalismului real, antiuman şi chiar antieconomic. Totuşi, Braudel socoate, că capitalismul adevăraţilor capitalişti este o realitate hotărâtoare (nu însă şi singură) a istoriei economice. Adepţii socialismului de stat, ori din cauza unui conformism ideologic, ori din simplă stupiditate, nu realizează că aşa-numitul „progres social” nu este altceva, decât „perspectiva istorică” (înşelătoare) oferită de „adevăraţii capitalişti”. Totuşi „perspectiva istorică” la Braudel nu este o parte integrantă şi organică a teoriei braudeliene a timpului istoric. Ideea principală a acestei teorii din urmă era aceea, că schimbările istorice au loc cu viteze diferite. Braudel distinge trei astfel de viteze şi le dedică câte o parte 7 Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001, pp. 254-256. 8Fernand Braudel, Dinamica..., pp. 86-88. Sándor Kereskenyi 347
