Porumbăcean, Claudiu et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 31/2. (2015)

Istorie

rămas totuşi una dintre cele mai bine înzestrate fortificaţii din zonă, care adăpostea o garnizoană numeroasă. Evident, rolul efectivelor militare staţionate s-a transformat, acestea trebuind să asigure controlul regiunii şi să-şi ofere sprijinul administraţiei imperiale, fapt pentru care au devenit destul de nepopulare în rândul populaţiei locale". Odată cu diminuarea importanţei strategice, şi resursele alocate întreţinerii s-au redus, astfel încât construcţiile fortificaţiei au ajuns să fie neglijate11 12.

Răscoala curuţilor, izbucnită sub conducerea principelui Francisc Rákóczi al II-lea în vara anului 1703, s-a extins foarte rapid în comitatele de nord-est ale regatului şi a atins o intensitate considerabilă din cauza tensiunilor acumulate. Garnizoanele şi trupele imperiale au fost copleşite de rapiditatea evenimentelor. Astfel, după câteva tentative eşuate de a stopa şi înăbuşi răscoala, s-au retras în fortificaţiile rămase sub controlul lor. între ele s-a aflat şi cetatea Satu Mare, împreună cu alte fortificaţii mai importante din zonă (Tokaj, Oradea). în primele luni ale răscoalei, armata curuţilor a cucerit doar fortificaţii mai slab apărate şi de mai mică importanţă, iar victoriile obţinute au diminuat doar efectivele, şi nu au nimicit trupele imperiale. Astfel, pe teritoriile controlate de curuţi au rămas garnizoane inamice puternice, care ameninţau zonele adiacente, fiind nevoie de blocarea şi asedierea treptată a acestor cetăţi. Mersul evenimentelor poate fi reconstituit cel mai uşor din memoriile principelui Rákóczi, informaţii care, desigur, trebuie coroborate cu alte tipuri de surse13.

Asediul cetăţii Satu Mare a început la mijlocul lunii august a anului 1703, după cucerirea fortificaţiilor de la Nagykálló (comitatul Szabolcs, Ungaria) şi Cărei. Armata curuţilor era în superioritate numerică, dar ducea lipsă de armament adecvat şi era extrem de nedisciplinată, fiind condusă de ofiţeri fără experienţă militară. în aceste condiţii, principele a decis desecarea unuia dintre braţele Someşului prin construirea unui baraj în apropierea Păuleştiului, stabilind o tabără fortificată în apropierea Vetişului14. Aici a fost creată o trecere peste Someş pentru a facilita trupelor sale, în special cavaleriei uşoare, controlul asupra celor două maluri ale râului şi blocarea garnizoanei, care la rândul ei era nevoită să organizeze expediţii în teritoriu pentru aprovizionarea cavaleriei. Generalul Glöckelsperg, comandantul garnizoanei, a folosit cu iscusinţă avantajele reprezentate de disciplina şi experienţa trupelor regulate şi, în ciuda inferiorităţii numerice, a condus cu succes raiduri în afara cetăţii, deranjând în mai multe rânduri construirea amenajărilor menite să faciliteze asaltul şi câştigând, astfel, timp preţios15.

La rândul său, principele Rákóczi, conştient de slăbiciunile armatei sale, a evitat atacul direct asupra fortificaţiei de teama unei înfrângeri care ar fi putut să aibă efect demoralizant. Totuşi, la îndemnul locuitorilor oraşului Satu Mare, dintre care o parte au evadat din cetate, la 28 septembrie 1703, principele a organizat un asalt cu speranţa că poate să cucerească fortificaţia, pătrunzând în punctele apărate de orăşeni16. Acţiunea a fost aproape de reuşită, infanteria a trecut şanţurile care înconjurau oraşul, iar poarta cetăţii s-a deschis, dar nu pentru

Ultimii ani de existenţă a cetăţii Satu Mare

11 Plângerea locuitorilor comitatului Satu Mare este înregistrată de protocoalele adunărilor generale comitatense şi citate de Bagossy Bertalan - Domahidy István, Szatmár vármegye története (Istoria comitatului Satu Mare), în voi. Magyarország vármegyéi és városai. Szatmár vármegye, sub red. Borovszky Samu, Budapest, [f.a.], p. 483.

12 Comandantul cetăţii Satu Mare, în data de 28 iunie 1703, a cerut de la adunarea generală a comitatului, loială încă regelui, 50 de muncitori zilieri şi 150 de bucăţi de grinzi de lemn pentru lucrările de reparare a cetăţii: Ibidem, p. 485.

13 11. Rákóczi Ferenc fejedelem emlékiratai a magyar háborúról, 1703-tól végéig (1711) (Memoriile principelui Francisc Rákóczi al II-lea despre războiul din Ungaria, începând din 1703 până la sfârşitul acesteia, 1711), publ. de Thaly Kálmán, Pest, 1872.

14 Ibidem, p. 46-48.

15 Ibidem, p. 49-50.

16 Bagossy Bertalan, Szatmár-Németi története (Istoria oraşului Satu Mare), în voi. Magyarország vármegyéi és városai. Szatmár-Németi Sz. Kir. város, sub red. Borovszky Samu, Budapest, [f.a.], p. 222-223; v. relatarea evenimentului este şi în memoriile principelui, op. cit., p. 52-53.

39