Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 26/2. (2010)
A. Istorie
Sárándi Tamás Introducere Primii colonişti şvabi s-au aşezat în comitatul Satu Mare la începutul secolului al XVIII-lea. Colonizarea a avut loc la iniţiativa lui Sándor Károlyi, familiile şvăbeşti din diferite părţi ale Germaniei aşezându-se în această regiune la chemarea sa.1 2 Primul val de colonişti a sosit în 1712, dar procesul de colonizare s-a desfăşurat în mai multe etape şi s-a extins cronologic până la începutul secolului al XIX-lea. La sosire, aceştia au primit pământ şi loc pentru casă, precum şi anumite scutiri legate de taxe, în scopul de a face mai atractivă aşezarea lor pe aceste meleaguri.3 Ca urmare a colonizării, circa 8000 de familii de şvabi au sosit în judeţ şi au fost aşezate în 31 de localităţi. Satele locuite de şvabi se clasifică în patru grupuri, în funcţie de aşezarea lor geografică. Cel mai mare este grupul din jurul Careiului, cu 11 sate, urmat de cel din jurul Ardudului (6 sate). între cele două se situează grupul Moftinu Mare (4 sate), iar cel mai mic este grupul din jurul Tăşnadului, alcătuit din 3 sate. Restul satelor sunt risipite pe teritoriul judeţului4. Şvabii nu au întemeiat nici un sat nou, completând doar populaţia unor localităţi deja existente sau aşezându-se în sate depopulate. Astfel, majoritatea şvabilor au fost colonizaţi în localităţi populate de maghiari, fapt care a favorizat izbucnirea conflictelor încă de la început5. Totodată, acest fapt a dus la asimilarea lor, proces care a debutat la mijlocul secolului al XIX-lea. Lipsa cercetărilor de bază în domeniu a lăsat fără răspuns o întrebare importantă: în ce proporţie au fost asimilaţi şvabii? Răspunzând la această întrebare, am putea determina în ce măsură se manifestă, după 1918, procesul de regermanizare, şi în ce măsură cel al renaşterii sentimentului naţional german. Se poate afirma cu certitudine că în această zonă asimilarea a fost cea mai avansată şi cea mai reuşită. Asimilarea s-a produs şi din cauza lipsei intelectualităţii proprii a şvabilor sătmăreni, respectiv a asociaţiilor independente.6 Majoritatea şvabilor au trăit în sate unde biserica a fost singura instituţie a vieţii sociale, astfel încât Episcopia Romano-Catolică din Satu Mare a avut o influenţă decisivă asupra populaţiei de origine germană. încă din epocă a apărut teoria conform căreia şvabii au fost victimele unei asimilări forţate, dirijate şi executate de episcopie, teorie susţinută şi în ziua de azi de câţiva istorici.7 în orice caz, se poate afirma că prin reţeaua sa de şcoli, Episcopia a avut un Stat şi biserică. Strategii şi mijloace de regermanizare a şvabilor sătmăreni1 1 Studiul este forma redactată a prezentarea ţinută în cadrul conferinţei Concepţie şi cercetări în domeniul istoriei locale, ce a avut loc la Satu Mare în data de 26-27 iunie 2009. 2 în afară de familia Károlyi, şi alte familii, cum ar fi Perényi sau Wesselényi au colonizat şvabi, deşi într-o măsură mai mică. 3 La începutul procesului de regermanizare, argumentul guvernului maghiar a fost acela că şvabii şi-au părăsit locurile natale în încercarea de a scăpa de sărăcie şi foame şi au ajuns aici în condiţii mult mai bune, primind privilegii. în schimb, se aştepta de la ei loialitate faţă de stat, ceea ce însemna la începutul secolului XX asimilarea. Mai pe larg despre poziţia guvernului maghiar, vezi: Tilkovszky-Weidinger 2003. Acuzaţiile nu corespund întru totul realităţii istorice, reprezentând mai degrabă propaganda guvernului maghiar menită să sublinieze faptul că şvabii trăiesc mai bine în statele succesorale. Prin contrast cu această imagine idealizată susţinută de guvernul maghiar, trebuie amintit faptul că multe dintre aceste familii au fugit din satele în care au fost aşezate. 4 Hauler 1998:46-47. 5 Unul dintre cele mai cunoscute conflicte a avut loc la Ardud, unde şvabii au fost re-colonizaţi în mai multe rânduri. 6 Diferitele asociaţii de muzică, de bărbaţi sau de femei, din satele şvăbeşti s-au organizat pe bază religioasă, şi nu etnică. 7 Mai pe larg vezi: Hauler 1998. Satu Mare - Studii şi Comunicări, nr. XXVI / II, 2010
