Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 26/2. (2010)
A. Istorie
Diana légár - Sárándi Tamás - Szőcs Péter Levente Un moment dramatic semnificativ în istoria aşezării urbane l-au constituit inundaţiile din anul 1970, când cea mai mare parte a oraşului a fost acoperită de ape. Viiturile au provocat, pe lângă numeroase pierderi de vieţi omeneşti, prăbuşirea a peste 2000 de case. Pentru familiile sinistrate în urma inundaţiilor au fost ridicate în regim de urgenţă două cartiere: Soarelui şi Carpaţi I.43 Tot în urma inundaţiilor au apărut şi primele blocuri de locuinţe din partea oraşului cunoscută sub numele de „Mintiu” (zona P-ţa 14 Mai) şi, în scurt timp, primul cartier, cu o denumire cu vădit caracter propagandistic: Solidaritatea. Un alt val de dezvoltare a început în anii ‘80, când au fost construite alte trei cartiere (Micro 16, Micro 17 şi Carpaţi II),44 cel mai important scop al acestora constituindu-1 o urbanizare cât mai rapidă a oraşului Satu Mare. Sub presiunea ideologică, arhitecţii au sacrificat confortul şi bunul gust în favoarea eficienţei cuantificabile, ţinând din ce în ce mai puţin cont de necesităţile locuitorilor: parcuri, spaţii verzi, clădiri publice şi de divertisment. In paralel cu realizarea cartierelor cu o densitate excesivă, s-au format lângă Someş zone de grădini şi livezi cu case mici, de tip weekend. Dincolo de zona de agrement şi de ştrandul oraşului, în zona Bereu Roşu (dar şi în alte zone din apropierea Someşului), s-a format un cartier care îşi păstrează şi astăzi, la doi paşi de aglomeraţia urbană, caracterul rural. La începutul anilor 1980 s-a propus modernizarea şi sistematizarea părţii istorice a oraşului, prin demolarea majorităţii clădirilor şi desfiinţarea tramei stradale tradiţionale. Prin acest proiect s-a realizat ansamblul din P-ţa 25 octombrie (Centrul Nou). Dezvoltarea municipiului a fost determinată de creşterea economică a oraşului. Cu toate planurile cincinale de industrializare forţată, Satu Mare nu a avut de suferit atât de mult ca şi alte oraşe, împinse să devină mari centre ale industriei siderurgice. Acestea din urmă însă beneficiază însă, în perioada comunistă, de un statut administrativ mai proeminent. Este şi cazul oraşului Satu Mare, care îşi pierde statutul de reşedinţă de judeţ între 1950 şi 1968, fiind transformat într-un simplu oraş al Raionului Baia Mare. Avantajul Sătmarului a fost că aici politica de industrializare nu a fost atât de radicală, bazându-se pe dezvoltarea fabricilor deja existente în perioada interbelică, şi nu pe înfiinţarea de noi unităţi industriale de proporţii. Pe parcursul a 30 de ani, până în anii 1970, numărul populaţiei oraşului s-a dublat, în primul rând din cauza industrializării. Fabricile existente au fost dezvoltate şi modernizate, ajungându-se ca în anii 1980 fabrica Unio să aibă mai mult de 3.800 de muncitori.45 Pe lângă întreprinderile de industrie grea, precum Unio şi 23 August (fosta fabrică Princz), cealaltă ramură economică care a triplat numărul de muncitori a fost reprezentată de fabricile de confecţii (Mondiala - 3.080 de muncitori, Textila Ardeleană - 1173 de muncitori).46 în afara ramurilor industriale existente, au apărut şi s-au dezvoltat o serie de noi ramuri, precum fabricile de mobilă şi materiale de construcţii. 43 Judeţele Patriei, p. 93. 44 Bura, Szatmárnémeti, p. 40. 45 Localităţile judeţului Satu Mare, 1971, p. 22. 46 Ibidem. 30
