Virag, Paula (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 26/2. (2010)
A. Istorie
Diana légár înstrăinării proprietăţii individuale, toate acestea conduc înspre o întărire fără precedent a neamului în cadru juridic. Schimbarea începe să fie simţită odată cu începutul perioadei angevine. Delimitarea juridică a parentelei în cadrul neamului, vizibilă în unele documente descriptive încă din secolul al XlII-lea, devine tot mai accentuată în veacul următor. Nobilii caută mijloace de limitare a dreptului ramurilor colaterale, care devenise extrem de incomod şi presant la adresa proprietăţii individuale. In ceea ce priveşte moştenirea şi în lipsa dreptului de redactare a unui testament, una dintre alternativele nobilului fără urmaşi de sex masculin de a scăpa de sub incidenţa dreptului neamului era prefectio in filium in heredem masculinum - transformarea juridică a fetei în băiat. Avantajul acestui artificiu juridic era posibilitatea de a impune dreptul fiicei (până la urmă singurul urmaş direct) nu doar asupra moşiilor dobândite, ci şi asupra celor ereditare şi evitarea divizării acestora între ramurile colaterale ale neamului. Metoda era, din această perspectivă, una eficientă, însă procedura stufoasă împiedică răspândirea sa generală. Primordial pentru prefectio era acordul suveranului, singurul care putea efectua artificiul juridic, prin intermediul unui privilegiu emis special în acest scop. Din acest motiv, timp de câteva decenii după emiterea primului astfel de act (1332)30, singurii care l-au obţinut au fost membrii ai nobilimii mari, şi abia mai târziu nobilii obişnuiţi.31 Nu trebuie subestimată rezistenţa ramurilor colaterale, al căror drept asupra proprietăţii ancestrale, până atunci foarte greu de înstrăinat, era astfel direct afectat.3' în paralel cu prefectio şi tot ca o metodă utilizată în detrimentul dreptului neamului, se practica şi acordarea sfertului filial, care, legal, trebuia plătit în bunuri mobile, sub forma unei pătrimi din proprietatea imobilă.33 34 35 Alte forme de eschivare din faţa drepturilor ramurilor colaterale, de această dată mult mai rare, sunt dreptul de liberă dispoziţie şi donaţia limitată. In ambele cazuri este vorba de o favoare regală, prin care se acordă unui nobil dreptul de a dispune liber de pământul său (echivalent de fapt cu redactarea unui testament), sau, în cel de al doilea caz, sunt excluse de la moştenire, printr-o intervenţie regală imposibil de atacat în justiţie şi menţionată ca atare în document, rudele colaterale ale nobilului. Aceste documente sunt însă mai rare şi se pare că au fost acordate doar membrilor marii nobili mi.1:1 Considerată de unii specialişti ca una dintre formele cele mai directe de restrângere a numărului de moştenitori pe linie colaterală’6, acordarea masivă a titlului de noua donaţie constituie una dintre reformele iniţiate de Ludovic de Anjou.37 Apariţia acestei menţiuni documentare cu toate efectele ei se află într-o strânsă interdependenţă, după Engel Pál, de schimbările majore în dreptul de moştenire care au loc la jumătatea secolului al XIV- lea în Ungaria, şi anume trecerea de la moştenirea comună a neamului la cea proporţională 30 Fiigedi 1998, p. 53. 31 Rady 2000, p. 107. 32 Există mai multe cazuri în care prefectio a dat naştere unor lungi procese între membrii neamului. Pentru exemple în acest sens şi modul în care prefectio afectează solidaritatea neamului, vezi Fiigedi 1998, p. 52-63. Până la sfârşitul secolului al XIV-lea, astfel, a fost stabilit şi prin lege că prefectio nu poate fi acordat dacă există rude de sex masculin de grad mai mic decât patru. Fiigedi 1998, p. 57. 33 Rady 2000, p. 109. 34 Pentru exemple, vezi Fiigedi 1998, p. 50-52. 35 Fiigedi 1998, p. 53 36 Martyn Rady are o altă părere, afirmând că apariţia titlului de nova donatione este mai degrabă o încercare de restrângere a dreptului regal asupra pământului (evitarea situaţiei în care pot apărea pretenţii ale mai multor nobili asupra aceleaşi moşii rămase fără moştenitor), şi nu a celui al ramurilor colaterale. Rady 2001, p. 644-647. 37 Engel Pál leagă apariţia titlului de noua donaţie, în jurul anului 1340, de primele încercări de diminuare a numărului de moştenitori colaterali; Engel 1997, p. 156. Martyn Rady afirmă însă că practica restrângerii cantitative a moştenitorilor era mai veche, nefiind în mod necesar legată de folosirea sintagmei nova donatione în documente; Rady 2001, p. 643. Dacă luăm în considerare observaţia lui Fiigedi legată de donaţia limitată (vezi Fiigedi 1998, p. 52), putem accepta punctul de vedere exprimat de Rady, cu menţiunea că această practică trebuie luată în considerare cu titlu de excepţie în perioada mai timpurie domniei lui Ludovic de Anjou. 16
