Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 25/2. (2008)

A. Istorie

Lupta preoţilor români sătmăreni pentru unitate naţională

Dom Los tun

Dacă în epoca comunistă orice abordare istorică era supusă unui fals dogmatism cenzurat şi dezbrăcat de aproape întreaga haină a adevărului istoric, în zilele noastre suntem ispitiţi a cădea într-o altă extremă, poate mult mai periculoasă, pe care o putem ridica la rangul de „păcat capital”: uitarea. Atunci când uităm de cei cărora le datorăm faptul că existăm, că suntem liberi a ne exprima bucuriile sau întristările în limba maternă, în credinţa strămoşească, că putem să vedem nu numai fruntariile visate încă de acum patru veacuri de unul din cei mai cutezători români pe care i-am avut vreodată, cu nume de arhanghel, am merita un canon de pocăinţă aspru, colectiv, pentru toată etnia.

Frica de acest canon probabil că i-a făcut pe unii sătmăreni, istorici sau oameni de cultură1 să se rupă din ritmul ameţitor al „trend-ului” de globalizare a lucrurilor mărunte şi insipide, întorcându-se spre origini, destul de puţin studiate sau rar scoase în evidenţă cu o ciudată pudoare amnezică.

Atunci când ne aducem aminte de înaintaşii care au udat cu lacrimi de sânge acest pământ, care au suferit umilinţe greu de descris în cuvinte omeneşti pentru limbă, credinţă şi dragoste de neam, primul imbold ar fi să îi aşezăm într-o imensă galerie de icoane sfinte, în faţa cărora ar trebui toţi românii adevăraţi să se închine cu cea mai adâncă umilinţă şi smerenie, aşa precum odinioară Moise, pe muntele Sinai, a cerut din adâncul fiinţei sale iertare Tatălui ceresc pentru uitarea poporului său. Nu vom putea niciodată să scăpăm de păcatul uitării oricât de multe fapte nobile, uneori fals samaritene am săvârşi zi de zi, nu vom putea nicicând să ajungem la limanul mântuirii oricâtă credinţă am demonstra, dacă nu vom ridica din colbul istoriei pe toate acele ilustre figuri de bărbaţi ale căror pilde de viaţă şi curaj avem datoria sfântă să le trecem cu litere de aur în cartea mântuirii neamului nostru.

Părţile sătmărene, aşezate la fruntarii de ţară, cele în care trăim şi uneo'ri chiar ne mândrim cu ele, sunt copleşite de o istorie atât de zbuciumată, încât atunci când cineva de aiurea citeşte istoria românilor de aici, crede că citeşte o istorie a evreilor sau cel puţin a armenilor. Apele Someşului au fost martore tăcute la puţine momente de pace şi linişte, prea puţine pentru bunătatea şi căldura lăuntrică a unui neam care nu-şi dorea decât să aibă pâinea cea de toate zilele pe masa copiilor săi, să se bucure sau să se întristeze după credinţa lui pe care dintotdeauna a numit-o „legea românească”. A avut pământuri mănoase şi păduri întunecoase care încet şi sistematic i-au fost luate, a avut tradiţii vechi de milenii şi o mitologie ale căror „fărâmituri” păstrate azi extaziază pe orice cercetător, a avut o limbă a cărei dulceaţă pe unii i-a deranjat, fiind la fel vorbită la Nistru, la Tisa, la Marea cea Mare, până aproape de Munţii Pindului, sau pe valea Savéi, A avut o credinţă veche de la Apostolul Andrei care încet a înlocuit enigmaticul cult a lui Zamolxe, cântându-şi psalmii şi împărtăşindu-se din Sfintele Taine Cereşti în bisericuţe mici din pământ sau din lemn în care preoţii, adevăraţi Decenei, îl coborau pe Hristos cel Ceresc în amurgul fiecărei dimineţi cu Dumnezeească smerenie şi tăcută credincioşie.

Neamul nostru a fost un neam de ţărani care cu sudoarea frunţii munceau pământul şi cu sudoarea inimii se rugau Creatorului. Ţărani erau şi preoţii, care munceau laolaltă cu păstoriţii lor, iar pentru a învăţa tainele „potcoavelor” şi a rânduielilor sfinte, mergeau la micile schituri din margine de codru, adevăraţi plămâni de sănătate duhovnicească, unde vieţuiau într-un smerit anonimat călugării, „conservatori de limbă strămoşească, cărora li se cuvine toată recunoştinţa noastră”1 2. Ei erau sfinţiţi de episcopi aproape la fel de săraci şi de smeriţi ca şi ei, într-o consacrare a misiunii apostolice sfinte pe care însuşi Mântuitorul o lăsase

1 Claudiu Porumbăceanu, Bujor Dulgău, Oameni din Sătmar, Ed. Solstiţiu Satu Mare, 2000 Viorel Ciubotă, Lupta românilor sătmăreni pentru unire (1918-1919), Ed. Muz. Sătmărean, 2004 Câmpean Viorel, Oameni şi locuri din Sătmar, Ed. Citadela Satu Mare, 2008

George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului. Dicţionar 1700-2000, Ed. Muzeului Sătmărean, 2000

2 Dariu Pop, Mărturii strămoşeşti, Ed. Athenaeum, 1938, p. 157

Satu Mare — Studii şi Comunicări, nr. XXV, 2008