Ardelean, Gavril (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria ştiinţele naturale 6. (2005)

Secţiunea medicină şi management

Satu Mare - Studii şi Comunicări Ştiinţele Naturale — Voi. VI (2005)

reglarea secreţiei insulinei. Prin metode diferite s-a evidenţiat o strânsă legătură între susceptibilitatea apariţiei diabetului tip 2, hiperinsulinism, pe de-o parte, şi sindromul ovarelor polichistice. (8,16)

In concluzie, există evidenţe pentru implicarea a două gene în etiologia SOP; rezultatul studiilor asociate şi linkate sugerează că CYP 11a, genă ce intervine în controlul sintezei steroidiene şi VNTR a genei insulinice(lO.ll), sunt factori importanţi ai bazei genetice în SOP, şi pot explica , parţial heterogenitatea sindromului.

2. Dezvoltarea şi funcţia foiiculară

Analizarea patologiei la nivel ovarian în SOP, a relevat aspecte multiple şi distincte.

• creşterea numărului de foliculi comparativ cu ovarele normale;

• disfuncţia hormonală, tradusă prin hiperproducţia de steroizi, in special androgeni;

• anovulaţia, relativ comună pentru femeile cu ovare polichistice. (3,13)

Ipotezele propuse ca şi explicaţii pentru aceste anormalităţi, nu sunt în întregime confirmate; se consideră însă ca şi factori determinanţi creşterea concentraţiei de LH în faza foiiculară a ciclului menstrual (pentru selectarea unui număr crescut de foliculi, precum şi maturarea lor prematură), pe de-o parte, şi sinteza crescută de androgeni la nivel ovarian pe de altă parte (posibil responsabilă pentru atrezia foiiculară) (13), mecanisme ce presupun implicarea unor factori locali, cel mai important fiind considerat sistemul intraovarian IGF( insulin like-growth factor). (15)

Mecanismul anovulaţiei este o problemă aflată in dezbatere, dar ultimele studii consideră ca şi posibilă cauză luteinizarea prematură a foliculilor.

Ultimele cercetări sunt orientate către gena regulatoare a folistatinei; evidenţierea unui posibil defect în sinteza folistatinei ar putea fi cheia dezlegării aparentei contradicţii dintre stimularea steroidogenezei şi stoparea maturării foliculare.(12) 3

3. Hipersecreţia de LH - efecte şi mecanisme

Secreţia crescută de LH, este unul din criteriile de diagnostic al sindromului ovarelor polichistice, respective secreţia inadecvată hipofizară a gonadotropilor, cu un raport LH/FSH mai mare de 2 sau chiar 3. Dereglarea poate să apară, fie sub forma unei hipersecreţii tonice in cursul fazei foliculare a ciclului menstrual, neurmată de ovulaţie, caracteristic pentru SOP, fie sub forma unui peak prematur de LH înaintea perioadei mediociclice.

La nivel ovarian secreţia tonică de LH în faza foiiculară, determină concentraţii crescute intrafoliculare de LH cu efecte stimulatoare asupra maturării foliculare, rezultând în maturarea prematură a oocitelor. Se pare că la nivel celular LH-ul determină o scădere a concentraţiei cAMP , urmată oprirea meiozei. (7,16)

Mecanismele propuse pentru secreţia crescută de LH sunt următoarele:

3.1. Dereglarea controlului hipotalamic.

Secreţia hormonilor gonadotropi hipofizari se află sub control hipotalamic, fiind direct stimulată de GnRH (gonadotropin releasing hormone) (12). Secreţia pulsatilă de GnRH determină stimularea secreţiei tropilor hipofizari, pe când secreţia continua determină desensibilizarea şi supresia secreţiei hipofizare. (6) Modificări în ritmul pulsaţiilor GnRH se presupune că ar putea altera rata de secreţie ale celor două gonadotrofine hipofizare de-a lungul ciclului menstrual. Când frecvenţa pulsatilitaţii GnRH scade, predomină secreţia de FSH; când devine rapidă, predomină secreţia LH.

De asemenea sensibilitatea pituitară la GnRH variază in cursul ciclului menstrual, fiind sincronă cu concentraţia estradiolului circulant. în faza foiiculară precoce, când nivelul estradiolului e scăzut, sensibilitatea hipofizară şi “pool-ul” hipofizar de gonadotropi sunt minime; când concentraţia estradiolului creşte, consecutiv dezvoltării foliculare, creşte atât sensibilitatea hipofizei la GnRH, cît şi “pool-ul” gonadotropilor. (12.18)

Activitatea GnRH este influenţată la rândul ei de steroizii circulanţi, dar şi de alte substanţe ca ; ß endorfina, peptide opioide, angiotensina II, serotonină, neuropeptidul Y, neurotensin, somatostatin, CRH, melatonină, dopamină, noradrenalină, oxitocină şi substanţa P.(16) Hipersecreţia tonică de LH la femeile cu sindromul ovarelor polichistice a sugerat ca şi cauză (cel puţin parţial) o diminuare a tonusului opioid şi dopaminergic. Există de asemenea evidenţe pentru o alterare a activităţii adrenergice la femeile care hipersecretă LH. (17)

3.2. Glicozilarea LH

LH-ul există în mai multe forme atât în hipofiză, cît şi în circulaţia periferică, variabilitatea structurală fiind dată de secvenţele diferite de oligozaharide din subunităţile ce alcătuiesc hormonul. Subunităţile alfa şi beta ale LH au câte două site-uri de glicozilare; oligozaharidele formează 30% din moleculă. Expunerea glandei pituitare la diferite concentraţii de steroizi pot afecta glicozilarea LH, cu creşterea bioactivităţii hormonului, ceea ce la rândul său determină stimularea steroidogenezei .Detectarea izoformelor glicozilate nu se poate face prin tehnici immunoassay sau bioassay, ca atare implicarea formelor glicozilate de LH în patogeneza sindromului ovarelor polichistice rămâne o problemă deschisă. (9)

3.3. Hiperinsulinismul

Deoarece insulina stimulează secreţia de gonadotrofine, cel puţin in vitro, s-a presupus că hiperinsulinemia prezentă la un procent ridicat de femei cu ovare polichistice, poate avea o relaţie cauzală cu hipersecreţia de LH. (1,8)

Studiile efectuate pe loturi de paciente obeze şi nonobeze cu sindrom de ovare polichistice, au demonstrat o corelaţie mai puternică între nivelul insulinemiei şi concentraţiile androgenilor, decât între nivelul insulinei şi cel al LH-ului. (4,5)

162