Ardelean, Gavril (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria ştiinţele naturale 1. (2000)
Floră şi vegetaţie
I Satu Mare - Studii şi comunicări | Voi. I - Ştiinţele naturii | pp. 72 - 79 | Mai 2000 CÂTEVA CONSIDERAŢII FLORISTICE ŞI GEOBOTANICE PRIVIND REGIUNEA DE TINOAVE OAŞ-MARAMUREŞ Viorel Során, Aurel Ardelean, Gavril Ardelean, Ion Don, Corneliu Maior Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” din Arad 1. Introducere Regiunea de tinoave Oaş-Maramureş este suficient de bine cunoscută din lucrările fostului acad. Emil Pop (1897-1974). Pentru detalii a se vedea monografia sa “Mlaştinile de turbă din R.P. România” (1960) şi apoi lucrarea lui B. Diaconeasa, V. Során şi N. Boşcaiu (1958). Pentru lucrările ulterioare anului 1960 trimitem cercetătorii la ampla, documentata şi recenta monografie a florei şi vegetaţiei judeţului Satu Mare, tipărită de dr. Carol Karácsonyi (1995). Revenirea noastră asupra subiectului nu are ca scop republicarea listei floristice a celor 41 de mlaştini oligotrofe şi eutrofe publicată de E. Pop (1960) în baza mai multor deplasări în teren în perioada dintre cele două războaie mondiale, ci o revedere a florei şi vegetaţiei din zonele umede din nordul ţării în lumina actualelor cunoştinţe de ecologie, îndeosebi, de ecologie vegetală. 2. Caracteristica generală a mlaştinilor din platoul Oăşan -Maramureşan Mlaştinile din Podişul Oăşan - Maramureşan sunt de altitudine montană, fiind cuprinse între 530 m (Mlaştina plutitoare de la Hoteni) şi 1450 m (Tăul Băiţei), ambele staţiuni aparţinând părţii estice a Munţilor Maramureşului. Suprafaţa celor 4Ide mlaştini nu însumează mai mult decât circa 125 ha, cele mai mici fiind de 0,3 ha, iar cea mai mare se află pe cursul superior al Văii Săpânţei, în locul numit “La Colibi” (900 m altitudine) şi are în jur de 40 ha. Valoarea medie a suprafeţei totale a celor 41 de mlaştini este de circa 3 ha. Avem, prin urmare, de a face cu petice floristice şi de vegetaţie cu o floră şi structură deosebită de a ecosistemelor din jurul lor (formate îndeobşte din făgete, fâneţe şi păşuni). Din cauză că aceste “insule floristice şi de vegetaţie” sunt menţinute în existenţa lor de un exces local de umiditate la care contribuie atât izvoarele de pe terenurile plane ale staţiunilor, cât şi precipitaţiile abundente din zonă (valorile precipitaţiilor pe an variind între 800 şi 1400 mm), împrăştierea lor pe o arie de 6215 km2 face ca distanţa medie dintre o mlaştină şi alta să fie de 12,3 km, iar densitatea medie de 6 mlaştini la 1000 km2. Dar, mlaştinile nu au o distribuţie omogenă, ci una adunată în “ciorchine” (adică în petice cu densităţi mari, alternând cu foarte întinse suprafeţe fără mlaştini). Staţiunile cu mlaştini îşi au fiecare individualitatea lor, căci, aşa după cum remarca încă din anul 1929 Emil Racoviţă (1868-1947), “trebuie să ne dăm seama că nu sunt două clipe asemenea în toată istoria pământului, că nu se găsesc două palme de loc aceleaşi pe toată vasta lui întindere” (Racoviţă, 1929). Cea mai mare 72
