Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)
A. Istorie
Arhitectura religioasă în Vilaietul Timişoara 15 obicei, împrejur şi şanţuri cu apă. La colţuri şi la intrări aveau mari bastioane, care adăposteau bateriile de tunuri. Aceste fortificaţii erau numite "palanca" ori "parkan", şi majoritatea fortificaţiilor din Vilaiet erau de acest tip, chiar dacă mai păstrau unele şi părţi din cetăţile medievale. (Timişoara, Lipova, Orşova, Cenad, Felnac, Vărădia, Ineu, Gyula). Tot cu această tehnică se realizau şi fortificaţiile ce înconjurau oraşele ("varoş"-urile sau "mehalle-lele), de exemplu: Timişoara, Ineu, Lipova. 4. 3. Lăcaşuri de cult Lăcaşurile de cult, numite mesgid (moschee)17 sau geami, nu constituie spaţii sacrale în sensul altor religii, ca cea egipteană, greacă, ori a creştinismului tradiţional. Sacral e, în schimb, oraşul Profetului, Mecca, respectiv piatra Kaaba, şi, în orice punct al suprafeţei Pământului, direcţia ce arată spre acest punct. Această direcţie se numeşte kibla. Direcţia "kibla" este însemnată în orice lăcaş de cult printr-o nişă, numită mihrab, deseori artistic decorată. Rugăciunea, când este individuală, se poate efectua oriunde (după purificarea obligatorie), condiţia spaţială minimală a ei este un covor (şi orientarea spre Mecca). Construcţia dedicată rugăciunii individuale ori în grup mic este masdjidul (mecetul). Are însemnată direcţia kibla dar nu se rosteşte în el rugăciunea "hutbe", de vineri, nu are amvonul numit mimber (sau mimbar). Femeile participă şi ele la rugăciune, însă într-o zonă separată a lăcaşului, în spatele zonei bărbaţilor, sau pe balcoane (galerii) interioare. Lăcaşul de rugăciune pentru toată comunitatea este geami — de la "giuma", vineri, în limba arabă — deoarece aici un "imam" sau "hatip", persoană cu studii teologice, rosteşte, la slujba de vineri, rugăciunea "hutbe", stând pe penultima treaptă a "mimberului". Mimberul constă dintr-o structură cu trepte, balustradă şi un mic turn în formă de baldachin, şi este realizat din lemn ori piatră. Alte obiecte de "mobilier", în geamiile foarte mari, pot fi platforma de piatră ori de lemn, numită dikka, pe care stau persoane "auxiliare" care repetă, în timpul slujbei, rugăciunea spusă de către imam în faţa mihrabului, pentru ca toţi credincioşii să o poată auzi, precum şi kursi, suporturi pentru exemplarele mari ale Coranului. Dacă în epoca selgiucidă (în Asia Mică, după 1071) se răspândesc geamiile cu tavan plat, ori cu cupolete, ridicate deasupra unei reţele de coloane ori arce, după secolul XV otomanii au dezvoltat moscheea monumentală, centralizată, acoperită cu o cupolă centrală rezemată pe semicupole. Acest tip era prezent şi în Vilaietul Timişoara, un exemplar păstrându-se până la începutul secolului nostru, în componenţa clădirii bisericii Sf. Gheorghe din Timişoara. Presupunem totuşi, că un număr însemnat al lăcaşurilor musulmane de cult erau construcţii simple, cu tavan plat (cum era geamia de la Ineu, dispărută tot în secolul XX). Se cunoaşte, însă, că, după cucerire, una sau mai multe din bisericile creştine din localitatea respectivă au fost transformate în lăcaş de cult musulman, acestea deseori purtând numele sultanului (astfel avem geamia Suleiman Han la Timişoara, ori în cetatea Şoimoş) Lăcaşurile de cult sunt completate de minaret, un turn de pe al cărui balcon credincioşii sunt chemaţi la rugăciune. Sala de rugăciune acoperită este precedată de o curte, având în mijloc fântâna, necesară spălării rituale a credincioşilor. De obicei există în ansamblu şi latrine, cu apă curgătoare. Lăcaşurile de cult aveau şi un număr de slujitori (în geamii mai importante până la 10-15 persoane), cu îndatoriri foarte specializate (imami, hatipi, muezzini, lampagii, dar şi învăţători de niveluri diferite de pregătire)18. Unele geamii erau întreţinute de stat, adică din bugetul central al Imperiului, dar cele mai multe funcţionau în condiţii materiale asigurate de fundaţii şi donaţii particulare, cu condiţii mult mai modeste. 4.4. Arhitectura confreriilor mistice Islamul lui Muhammad, coerent şi raţional, nu a reuşit să oprească manifestările şi experienţele mistice, inerente spiritualităţii umane din totdeauna şi de pretutindeni. Astfel apar, încă în primele secole ale existenţei Islamului (în perioada "clasică") confreriile de dervişi (ori "sufi"), devenind foarte populare, cu toată suspiciunea sau chiar duşmănia clerului ce încerca să păstreze "ortodoxia". In Imperiul Otoman existau 32 de asemenea comunităţi, "ordine" de dervişi, cele mai răspândite şi cunoscute fiind confreria bektaşi, apropiată 17 Terminologia fenomenelor religioase şi, în sens mai larg, culturale ale Islamului este de origine arabă, limba Profetului, respectiv a Coranului, şi a primelor comunităţi convertite. Ulterior, această terminologie a suferit oarecare modificări, prin adaptarea la trăsăturile fonetice ale limbii persane şi apoi la cele ale limbilor celorlalte etnii convertite. In demersul nostru vom folosi cu precădere variantele consacrate în limba turcă, pentru principalul motiv că Islamul existent în trecut sau în perioada modernă în spaţiul românesc este de sorginte otomană, legată, în cea mai mare măsură, de etnia turcă. 18 Fekete-Nagy, op. cit., p. 88-91.
