Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări. Seria istorie-etnografie-artă 17-21/2. (2000-2004)

A. Istorie

Activitatea Băncii Populare „Seineana” - Seini (1925-1931)

Dorin Dărăban

După anul 1918, noul cadru al vieţii economice proiecta perspective încurajatoare care ascundeau, în acelaşi timp, şi dificultăţi de nebănuit prin lipsa de experienţă şi efectele inflaţiei monetare. O altă consecinţă a fost şi posibilitatea circulaţiei libere a capitalului prin întreaga arie a ţării, ca şi cea a concentrării capitalului în vederea dezvoltării economice, aproape jumătate din avuţia ţării fiind concentrată în mâinile bancherilor.

Până în anul 1928 se derulează o serie de experimente, unele scump plătite şi mai puţin o epocă de progres, cum s-ar fi aşteptat mulţi. Pe terenul finanţelor private din Ardeal s-a desfăşurat o adevărată concurenţă, chiar dacă consta în metode diferite de acţiune sau în scopuri de urmărit. Realitatea economică a fost de cele mai multe ori mai puternică decât proiectele propuse. Capitalurile proprii, considerabile în momentul emisiunii, devin insuficiente datorită inflaţiei, pentru vastele programe de activitate la care se angajaseră iar alte resurse de capital se obţineau cu greu. „Experimentele făcute au fost însă o bună şcoală, oricât de mult ar fi costat. Ele au indicat calea şi mijloacele de revenire, restabilind încrederea într-un viitor mai bun”1.

In Ardeal au continuat să lucreze vechile bănci româneşti, în fruntea cărora se afla Banca Albina de la Sibiu, dar cu activitate mai redusă, datorită faptului că resursele băneşti au fost mistuite de inflaţie. Băncile mai mici, cu activitate locală, desfăşurau o activitate modestă dar folositoare, străduinţele nefiind în raport cu capitalul şi energiile investite. Băncile mari din România şi-au deschis, îndată după 1918, sucursale în oraşele transilvănene, căutând să pătrundă mai ales în domeniul afacerilor comerciale şi industriale. Dispunând de resurse mari de capital, şi-au putut dirija activitatea spre scopurile propuse. „Cu toate acestea, unele din ele, necunoscând îndeajuns împrejurările din Ardeal, au făcut experienţe păgubitoare care, desigur, nu vor rămânea fără repercusiuni în activitatea lor din viitor”2.

In perioada interbelică, instituţiile bancare s-au consolidat pe piaţa financiară, atât din punct de vedere numeric, cât şi din cel al capitalului social şi al depunerilor, astfel:

1919

1925

1930

pondere

36,7%

57,0%

42,5%

cap. social

21,1%

22,2%

24,8%

depuneri

39,3%

50,3%

46,7%3.

Nevoia de fonduri a obligat băncile să ducă o politică de atragere a depunerilor prin dobânzi ridicate care impuneau la rândul lor o creştere a dobânzilor la creditele acordate. Sporirea impozitelor şi taxelor duce la redresarea treptată a bugetului de stat şi diminuarea datoriei publice existente la acea dată. Dintre toate categoriile de bănci existente, organizaţiile de credit cooperatist au fost cele mai accesibile populaţiei de la sate. Casa centrală a cooperaţiei avea 5 secţiuni din care 3 se ocupau cu coordonarea cooperaţiei: centrala băncilor populare, centrala cooperativelor săteşti de producţie şi centrala obştilor săteşti. Creditul rural n-a asigurat nici direct nici indirect capitalul necesar populaţiei săteşti, care continua să rămână la un nivel scăzut. Centrala băncilor populare coordona şi finanţa cooperativele şi federaţiile de credit. „La sfârşitul anului 1930 activau 55 de federale de bănci populare având afiliate 4.382 bănci populare şi 543 cooperative economice. In 1923 funţionau 3.334 bănci populare şi 726 cooperative cu profiluri diferite”4. Această situaţie reflectă extraordinarul progres făcut de cooperativele de credit în

1 Ion Lapedatu, finanţele private în Ardeal, în „Transilvania, Crişana, Banatul şi Maramureşul (1918-1928)”, Ed. Cultura Naţională, 1929, Bucureşti, p. 565.

2 Ibidem, p. 566.

3 Ludovic Báthory, Trăsături generale ale dezvoltării fi modernizării sistemului indus trial-bancar, în „Dezvoltare şi modernizare în România interbelică 1919- 1939”, Ed. Polidcă, 1988, Bucureşti, p. 186.

4 Mircea Muşat, loan Ardeleanu, România după Marea Unire, voi. II, Ed. Ştiinţifică, 1986, Bucureşti, p. 403.

Satu Mare - Studii şi comunicări (Seria II Istorie-Etnografie-Artă), nr. XVII — XXI, 2000-2004