Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 14. (1997)
Artă şi etnografie
Portretul în pictura contemporană 365 Multiplicată şi serializată, fizionomia îşi pierde atributele sale specifice. Lipsită de intervenţia explicită a unui subiect realizat şi transpus prin mijloace şi metode tehnologice portretul se obiectualizează şi devine “pură imagine”.9 Un efect similar întâlnim în creaţia lui Roy Lichtenstein care analizează structura intimă a imaginii din povestirile cu benzi desenate. Obiectualizarea este atinsă prin redarea identică dar supradimensionată a unor fizionomii ce populează zonele culturii de masă. Relaţia fotografie-pictură implică la nivel tehnic două procedee care determină coordonatele estetice ale imaginii. Procedeul mecanic opus sau alăturat procedeului artizanal relevă două aspecte diametral opuse ale realităţii empirice care, conjugate oferă soluţii inedite de rezolvare a ecuaţiei operă de artă-realitate. Mişcările artistice post-avangardiste folosesc deseori asemenea procedee mai ales atunci când apelează la motive iconografice prin definiţie clasice. în cazul abordării portretului virtuţile mecanice ale fotografiei, caracterul impersonal şi fidelitatea specifice fotografiei sunt folosite deseori ca punct de plecare sau ca suport pregătitor peste care artistul intervine artizanal. Dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea fotografia a eliberat pictura de servitutea asemănării şi a fidelităţii reprezentării dând frâu liber fanteziei creatoare, în secolul XX unele tendinţe post-avangardiste se prevalează de procedeele foto pentru a repune în drepturi imaginea în înţelesul ei quasitradiţional. “Avangarda iconoclastă” devenită academică este contestată de post-avangardă. Aceasta apelează fie la fotorealismul pictural fie la post-expresionism cu scopul declarat de a promova o artă figurativă ce tinde să revină la o tehnică picturală în sens clasic al termenului. Reîntoarcerea la figuraţie promovează portretul dar nu pe coordonatele clasic tradiţionale. Operele picturale ce pot fii încadrate, catalogate drept portrete sunt mai degrabă structuri arhetipale investite cu “meta-semnificaţii” care lărgesc sfera de cuprindere a genului. Operele pictorului american Keith Haring, adept al ironiei bazată pe un nonşalant joc al formei şi culorii tratează într-o manieră specifică “grafitti-ului” personaje desprinse din alegorii contemporane. Opoziţia dintre linie şi pata de culoare paradigmă a picturii sale creează un univers particularizat în care fizionomia portretelor se metamorfozează în cele mai banale obiecte. Automatismul şi monotonia liniei, gestul pictural redus la o tentă plată contrastează cu o cromatică deseori voit dizarmonică care materializează o atmosferă impregnată de grotesc şi artificial. Walter Dahn vizualizează drame lăuntrice, portretele sale decriptează într-o fizionomie abisuri insondabile. Apelând la expresii fîzionomice reduse la un rictus amar el persiflează practicând sistematic ironia, caricatura supradimensionată şi “anti-arta”. Personajele sale deformate, amputate, agresate, redate prin mijloace de un estetism primitiv constituie adevărate calambururi picturale. Basquiat apelează la naivitate, ironie, cu ajutorul cărora îşi creează un univers propriu unde candoarea şi construcţia primitivă a formei dublate de un cromatism visceral configurează “structuri’Tigurative cu portrete supradimensionate. Intervenţiile extrapicturale: obiecte colorate, cuie bătute în ramă, desene infantile incizate pe fundalurile portretelor sale transmit privitorului o senzaţie de disconfort vizual. Jean-Charles Blais şi Robert Combas găsesc soluţii inedite ecuaţiei pată de culoare-linie; portretele lor constituind poeme vizuale unde figura este integrată într-un univers vegetal exotic colorat. 9 Giulio Carlo Argan, "Aria modernă ", voi. II, p. 281.
