Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 14. (1997)
Artă şi etnografie
Portretul în pictura contemporană 363 în “Portret în mijlocul unui bou despicat” Bacon concepe imaginea pornind de la premisa operei de artă bazată pe noţiunea de “intertextualitate” şi combină două motive picturale clasice şi de referinţă. Portretul papei, având în planul secund o variantă subtil interpretată a celebrului “Bou jupuit” revendică filiaţii cu suprarealismul. Totodată, exprimă un acut teribilism compoziţional cu ajutorul căruia invocă motive clasice cu scopul de a crea un “meta-motiv” pictural care lărgeşte într-un mod surprinzător sfera de cuprindere specifică genului. Spre deosebire de pictura lui Bacon unde gestul pictural este subordonat ansamblului formal la de Kooning, gestul pictural sparge forma; figura nu mai este circumscrisă unor limite clare şi precise. Gestul pictural vehement şi exploziv inundă suprafaţa tabloului lăsând să se întrevadă în zone prestabilite “detalii” care sugerează părţi anatomice ale figurii umane. O tuşă picturală “aruncată” combinată cu “dripping” savant orchestrat cu întreg ansamblul provoacă fantezia privitorului care poate constitui/reconstitui o arhitectură figurativă. De remarcat faptul, că pictura figurativă a lui W. de Kooning în special ciclul numit “women” ilustrează în pictura modernă o tendinţă specific barocă, prin baroc înţelegând aici sensul larg al termenului. Pledează în acest sens nu doar faptul că de Kooning porneşte ca sugestie tematică de la Rubens ci în special modul în care realizează unitatea întregului. O analiză comparativă Picasso - de Kooning pune în evidenţă clasicitatea operei lui Picasso şi caracterul baroc al picturii lui de Kooning. Dacă la Picasso fiecare parte componentă îşi revendică o anumită independenţă faţă de întreg fără a înceta a se subordona acestuia, la de Kooning fiecare parte este definită de întreg, doar întregul acordându-i un sens. în altă ordine de idei este interesant de remarcat faptul că în ciuda acestei polarităţi mecanismul de constituire a motivului pictural este similar atât la Picasso (şi cubism în general) cât şi la de Kooning (şi la pictura figurativă neoexpresionistă). Atât primul cât şi cel de-al doilea transformă o “sugestie prealabilă, abstractă, arhitecturală în subiect figurai”. Deosebirea constă în aceea că în timp ce la Picasso această sugestie abstractă este geometrică iar unitatea este obţinută printr-o armonizare de părţi libere, la de Kooning această sugestie abstractă este informală iar unitatea rezultă prin subordonarea tuturor elementelor unui singur element conducător. Dacă pictura lui Bacon reactualizează expresionismul atribuindu-i valenţe suprarealiste prin sondarea subconştientului, opera lui de Kooning depăşeşte coordonatele existenţiale ale expresionismului prin subordonarea, apoi anihilarea motivului figurai în detrimentul picturii pure şi nealterate. Pictură în care proeminenţa gestului şi a culorii va transforma forma în sugestie arhetipală. Aventura post - modernă Antonio Saura este pictorul care reuşeşte o fericită sinteză picturală între cubism şi gestualism apelând la portret şi la figura umană în genere de pe o poziţie bazată pe intertextualism, ceea ce îl caracterizează ca fiind unul dintre cei mai interesanţi artişti contemporani. Construcţia fizionomiei adoptă în mod explicit modalitatea cubistă de compuneredes-compunere a imaginii. Mai mult, portretele sale deseori sunt replici (interpretări) ale operelor lui Picasso. Ceea ce îl deosebeşte de Picasso şi de pictorii cubişti în genere este primordialitatea acordată scriiturii, gestului pictural care devine scop în sine, pretext pictural predominant. Spre deosebire de pictura cubistă unde tuşa de culoare este “lisă”, adică neutră din punct de vedere pictural, A. Saura personalizează tuşele de culoare cu ajutorul cărora modelează o pastă densă şi expresivă în sine.
