Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 14. (1997)
Artă şi etnografie
360 Liviu Paul Esenţa fenomenului postmodern a fost intuită de Hervé Fischer în titlul cărţii apărute în 1981 “L’histoire de Fart est terminée “ carte în care susţine sfârşitul artei ca proces istoric integrând fenomenele artistice actuale conceptului de “meta-artă”; artă “post - istorică”. El susţine că “abandonarea valorii noului e de neevitat, dacă vrem să ţinem arta în viaţă. Arta nu e moartă, ceea ce se încheie e istoria ei, înţeleasă ca progres către nou”. Intr-o subtilă analiză a artei moderne istoricul italian Giulio Carlo Argan, făcând o paralelă între opera lui Francis Bacon şi Ben Nicholson distinge existenţa a două poetici specifice secolului XX. O poetică iraţională negativist/nihilistă şi una raţional abstract/utopică. Poetica iraţionalului îşi are rădăcinile în existenţialism; consideră inevitabil eşecul acţiunii umane şi defineşte arta drept “studiu”, “experienţă” asupra realităţii. Această experienţă descoperă situaţia de fapt şi pune semnul egalităţii între artă şi destin. Poetica raţionalismului consideră arta limbaj, adică un mod de a prezenta o experienţă asupra realităţii, experienţă ce presupune progresul, reînnoirea, eliberarea şi defineşte arta drept proiect utopic, irealizabil. Evoluţia genului în pictura modernă şi contemporană poate fi situată şi pe aceste coordonate. Avem pe de o parte o pendulare între “imaginea imitativă” rezultantă a “obiectivării sensibile” şi imaginea “simbolică” rezultantă a “nevoii de stil” a “abstractizării”. Artistul fie studiază şi descoperă o realitate (realitatea artistului, adică a noastră a tuturor) fie prezintă o experienţă a acestei realităţi. în primul caz opera picturală se înscrie în linii mari constantelor structurale specifice genului. Configuraţia vizuală nu trădează relaţia convenţională figură-spaţiu, relaţie în care figura domină /determină spaţiul. La limita opusă spaţiul domină/determină figura ce devine pretext, semn pictural eliberat de conotaţiile specifice genului. Specificitatea rezultă dintr-o structură aluzivă cu rol preponderent compoziţional. Acestea sunt liniile de forţă care structurează şi modelează tendinţele majore ale picturii secolului XX. Desigur situaţia este infinit mai nuanţată, abaterile şi/sau zonele de contact între cele două tendinţe diametral opuse sunt de o complexitate şi de o varietate uneori greu defînibile prin prisma genului. Portretul - materie spiritualizată Concepând natura ca totalitate energetică, căutând să releve prin intermediul “expresiei” realitatea absolută şi secretă, expresionismul potenţează mijloacele de expresie picturală până la autonomizarea acestuia. Din element de limbaj, materia picturală tinde să devină sau chiar se transformă în element iconografic. Din mijloc, materia picturală devine scop, se transformă într-o nouă realitate asupra căreia artistul operează, cu care se identifică. în cadrul acesteia acţionează descoperind noi sugestii, noi trasee ale propriei sale interiorităţi afective. Eludând capacităţile denotative ale materiei picturale şi imprimând acesteia un caracter conotativ are loc concomitent o demistificare a limbajului pictural. Spre deosebire de materia reală, materia picturală este o materie sensibilizată de experienţe anterioare trăite şi capabilă prin sugestie de noi experienţe. Pictura lui J. Dubuffet continuă şi amplifică preocuparea specific expresionistă ce vizează expresivitatea în sine a materiei picturale. Fără a renunţa la figură, Dubuffet exorcizează pasta picturală, îi amplifică densitatea, vâscozitatea acţionând asupra structurii sale intime. Pictura sa crează o nouă realitate picturală peste care suprapune, apelând la un desen infantil: imagini sublimate, deseori groteşti ce evocă o lume dominată de arbitrariul unei existenţe cantonate în imediat, în tranzitoriul banal al realităţii cotidiene.
