Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 14. (1997)
Istorie
128 Marius Diaconescu porţiune de pământ numită Rechitis (Reketye) situată către Săpânţa, cu o suprafaţă de 50 de iugăre regale35. Hotarele par a se fi stabilizat în cele din urmă, căci în 1551, cînd se face hotărnicirea posesiunii Săpânţa, reprezentanţii călugărilor nu au nici o obiecţie36. în jurul mănăstirii s-a întemeiat în sec. al XV-lea un sat de iobagi. După numele celor care locuiau acolo, atât iobagi, cât şi jeleri, se pare că era un grup eterogen. întâlnim un "Stephanus Zaz", care e posibil să fi venit din târgurile învecinate. Cu numele de Touth întâlnim 3 persoane, probabil venite din părţile slovace. Restul pot fi atât maghiari, cât şi ruteni37. Oricum, iniţial satul nu a fost întemeiat numai cu iobagi ruteni, cum susţine R. Popa38, şi nici numai cu unguri, cum afirmă Belay Vilmos39. Doar în secolul al XVII-lea s-a rutenizat sub influenţa noilor colonizări. Mănăstirea a beneficiat uneori şi de atenţia specială a generalilor ordinului. După cum am mai arătat, ei au intervenit de două ori în favoarea lor la rege, în conflictele cu nobilii din Săpânţa. în 1444 generalul Brictius le-a dăruit un volum cu regulile ordinului, copiat de el însuşi40. în 1543 în Maramureş s-a desfăşurat o adunare a ordinului eremiţilor41. Mănăstirea nu a rezistat impactului cu transformările religioase ale mijlocului secolului al XVI-lea. în 19 aprilie 1554, Adam Ezeky, corniţele cămării Maramureşului îi comunica superiorului său, Francisc Thurzo, prefectul cămării regale şi consilier imperial, că a inventariat bunurile mănăstirii eremiţilor din Maramureş42 43. Deja în 1555, conscripţia comitatului Maramureş menţionează în dreptul posesiunii Remeţi "quondam heremitarum"*'. Rezultă deci că în 1554 ultimii călugări au părăsit mănăstirea. în 1556 Petru Petrovics a dăruit posesiunea Remeţi "alias ad claustram fratrum heremitarum ... ibidem constructum a certo iam tempore ipsis fratribus habitatoribus destitutum et desolatum" lui Paulus Literatus din Sighet. S-au împotrivit însă atât cetăţenii târgului Teceu, care susţineau că mănăstirea a fost fundată între hotarele lor, cât şi Laurentius Petrovay din Bedeu, care afirma că porţiunea din Bedeu a posesiunii călugărilor îi fusese zălogită de către aceştia44. Posesiunea va urma în perioada următoare traseul impus de autorităţi, care o vor pasa de la un proprietar la altul, în funcţie de graţiile în care se afla vreun pretendent sau altul. în secolul al XVIII-lea reprezentanţii ordinului eremit au căutat actele şi averile mănăstirii, probabil cu intenţia de a o reînfiinţa. în 1757 au fost primite de la Cămara de sare maramureşeană scrisorile originale de dare de seamă (litterae relatoriae) şi conscripţia 35 Cf. Anexa. 36 Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Colecţia "Familii nobile maramureşene", nr. 564, f. 15- 17. 37 Cf. Anexa. 38 R Popa, op. cit., p. 222. 39 Belay V., op. cit., p. 183. 40 Vitae fratrum, p. 100. 41 DAP, II, p. 312. Kovács B„ op. cit., p. 123. 42 "Diebus proxime transactis Dominum Vestram Reverendissimam Reverendám ac Egregiam Dominam suis Litteris mihi allatis injunxerant, litterasque suplicatorias fratrum heremitarum claustri in possessione Remethe fundaţi in comitatu Maramarusiensis existens miserant, uti ex speciali Sacratissime Regiae Maiestatis voluntate bona. et quaelibet haereditarai ad ipsum claustrum de iure attinentia, iuxta contenta Generalis Decreti reviderem, limitaremque..." , Arhivele Naţionale Maghiare, Budapesta, MKA, E 153, Acta Paulinorum, 27 cs. fasc. 206, f. 7-8. 43 Arhivele Naţionale Maghiare, Budapesta, MKA, E 158, Conscriptiones portarum, A 2 642, tom XXI, Maramaros, f. 387. 44 Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, Colecţia de "Documente personale dr. 1. Mihályi de Apşa", nr. 59, f. 14-17.
