Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 13. (1996)
Etnografie
Bolile umane şi medicina populară din zona Oaşului Gheorghe Haiduc Veche şi frumoasă istorie îşi are Ţara Oaşului, în care locuitorii acestei zone s-au luptat cu multe greutăţi în decursul veacurilor, depănate de timp şi în conştiinţa cărora există multă cinste, omenie, bunăvoinţă, ospitalitate şi multă voie bună, atunci când li se oferă asemenea ocazii. Ei ştiu deopotrivă să-şi cânte bucuriile, dar şi dorul de cei dragi, precum şi necazurile atunci când acestea s-au abătut, ori se abat asupra lor şi mai ales când sunt năpăstuiţi de soartă. în diferite împrejurări devin gânditori, sfătoşti, dar şi cu un spirit de observaţie deosebit. Neiertători, sunt atunci când li se face o nedreptate. în ceea ce priveşte peisajul Ţării Oaşului în care aceşti locuitori trăiesc, putem spune că este un colţ rupt din Rai, care cuprinde atâtea bogăţii naturale de mari frumuseţi, înzestrat de către Dumnezeieştile puteri înconjurat de vis şi poezie, care încântă pe orice trecător. De aceea, bine ar fi ca cei înzestraţi cu darul povestirii, să scoată în evidenţă prin condei strădaniile şi viaţa acestora, cuprinsă în istoria şi etnia în care-s încadraţi prin natura zonei, exprimată în datini, obiceiuri, viaţă spirituală şi socială care conservează adevărate comori ale acestor trudnici. Toate acestea, scoase la iveală, îl fac pe cercetător să mediteze şi mai mult asupra vieţii oşenilor, care perpetuă de milenii peste aceste locuri, coborâtori de la strămoşii noştri daci. în studiul de faţă ne vom ocupa de medicina populară şi tratarea unor boli cu metode empirice locale din zonă. Şi mai ales din Vama, practicate de către unele bătrâne tămăduitoare care-şi moşteneau cunoştinţele de la înaintaşe, şi le transmiteau altor generaţii prin practică şi viu grai. Dintre acestea, unele se practică şi în zilele noastre şi se vor practica încă-n mult timp. Folosindu-se în tămăduirea lor de farmacie naturală care-şi dovedeşte şi în prezent în multe cazuri eficacitatea în tratarea unor boli specifice timpului pe care-l trăim. Surse şi documente vechi scrise, lăsate posterităţii cu privire la denumirea şi tratarea unor boli la oameni, sunt prea puţine, şi acelea sărace în conţinut. Din fericire totuşi, în „Matricolele de stare civilă“ ale decedaţilor întocmite în decursul timpului de către preoţii parohiilor, în rubrica: „boala sau felul morţii“, apar denumirile bolilor cunoscute în popor, care au precedat moartea individului şi care, până la punctul culminant, „decesul“, erau tratate de către unele bătrâne ale satului. Printre aceste bătrâne se numără „baba“, moaşa, care era o femeie de rând şi nu avea o pregătire prealabilă pentru această muncă de domeniul sanitaruman. Dar aveau curajul, inteligenţa, îndemânarea şi practica dobândită de la înaintaşele ei. Practicau cu succes „moşitul", dar şi tratarea unor boli la mamă şi la copii1. în rândurile ce urmează, vom aminti pe unele dintre acestea care au moşit între anii 1828-1875, şi apoi în perioada interbelică până prin anul 1940: 1828-1875 1. Eudochia Vereş; 2. Ofimia luhas; 3. Ileana Balog; 4. Maria Fersigan; 5. Erji Bani; 6. Ioana Man; 7. Erji Ember; 8. Teodora Receanu; 9. Irina Maniu soţia lui loan Dobrican. 1900-1940 Moaşa Văsâiasa Fenea, născută Contra; Baba Himnea, născută Pop; Baba Irina Tâmplarului. Apoi în fiecare sat, mai erau şi alte bătrâne cunoscute în popor, atribuindu-li-se diferite epitete: vrăjitori, drăcei, bosorcăi, babe care ştiu să arunce cu „diochiul“^, babe care ştiu să arunce cu „ciurul“^. Unele bătrâne aveau spiriduş şi ştiau să facă sau desfacă „făcături“ (vraciuri), precum şi combaterea unor boli presupuse că sunt pricinuite de către fire
