Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 11-12. (1994-1995)
Istorie
222 Carol Karácsonyi 28 ciuda unor inundaţii, apa pe alocuri s-a retras destul de încet, periclitând unele culturi agricole. Primele canale pentru drenarea apelor interioare au fost săpate prin anii 1940, iar în deceniul următor aceste lucrări se extind în mai multe zone. Acestea au fost executate atât manual, cât şi mecanizat. Stăvilarul Turului prin care canalele au fost racordate la râu, s-au putut deschide numai în perioadele în care nivelul apei era scăzut. Datorită acestui inconvenient, de multe ori apele interioare stagnau atât în canalele secundare cât şi pe terenurile arabile. Din această cauză, între anii 1971—1976, tot sistemul vechi dei canale a fost modernizat, lucrări în urma cărora a fost drenată o suprafaţă de 24 018 ha. Lungimea totală a canalelor este de 1 079 km, din care canalul principal este de 357 km. Adâncimea lor variază între 1—6 m; sunt canale gravitaţionale deschise, care se varsă în nişte bazine de beton, de unde 11 pompe pompează surplusul de apă în râuri. In cadrul acestor lucrări au fost regularizate şi unele ape curgătoare mai mici, de exemplu Racta — la zona de vărsare la Terbeşti, unde a fost instalată şi o staţie de pompare şi construit un stăvilar în valoare de 150 milioane de lei (30). In prezent, în valea Ractei se execută o serie de lucrări, în special de curăţire a albiei în unele zone colmatate. Se proiectează pentru viitorul apropiat şi îmbunătăţirea sistemului de canale pe aliniamentul Turulung—Certeze, care va rezolva drenarea apelor interioare de pe mari suprafeţe, pe care se găsesc solurile pseudogleice ale teritoriului. In urma evoluţiei geologice specifice, cubarul Ierului (sau a Eriului) a devenit o zonă mlăştinoasă, cu numeroase meandre, braţe moarte, precum şi insule. Apa curgea foarte încet prin mai multe cursuri, iar în timpul viiturilor toată valea, care în unele locuri are o lăţime de peste 7 km, a fost inundată. Agricultura s-a putut practica numai pe terenuri mai ridicate — insule şi grinduri — iar aşezările umane au fost amplasate sub formă de şiruri pe cele două maluri mai înalte ale Ierului. Apele Ierului se varsă în Barcău, deci acest culoar aparţine sistemului hidrografic al Crişurilor. Planurile de hidroamelioraţii proiectate în trecut, în general propuneau lucrări comune pe Barcău şi Ier. Regularizarea râului Barcău este propusă prima dată în anul 1795, fără a se executa aici nici-o lucrare. Intre anii 1807—1812 vor fi mutate în locuri mai puţin periculoase digurile unor mori de apă, atât pe Barcău, cât şi pe culoarul Ierului (32). De altfel în zona Ierului funcţionau o serie de mori de apă; astfel în anul 1810 la Dindeşti şi două la Tiream (60). Odată cu începerea regularizării Bazinului Crişurilor, se fac măsurătorile de rigoare şi în zona Bacău—Ier. Aceste lucrări preliminare sunt executate în anii 1820 şi 1823, de inginerii M. Huszár şi P. Vásárhelyi. Cel din urmă întocmeşte şi un plan, care propune lucrări pe Barcău, în urma cărora acest râu ar fi navigabil, ca şi canalul Bega (69). In anul 1829, cu scopul de a curăţa albia Barcăului, cursul Ierului este barat temporar, dar lucrările nu dau rezultatul dorit, deoarece ceilalţi afluenţi nu au fost deviaţi, nici măcar temporar (32). Primele încercări proprii de a asana Valea Ierului, care pornesc de la Diósig în anul 1842 eşuează în scurt timp (58). De altfel în această
