Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Artă
27 279 posibilitatea modelării. In Grecia şi în India au ajuns la modelare cu o singură culoare întunecată, transparentă şi în Italia la modelaj cu alb. între timp din Egipt s-a răspândit în toate ţările amintite tempera de gălbenuş-curat, în pictura murală „al secco“ cu care se poate reveni pe pictura uscată şi la nevoie poate fi fixată, insolubilizată cu adaos de var. Folosirea culorilor acoperitoare la modelaj era limitată, împiedicată din cauza schimbării tonurilor în cursul lucrului, au putut înlătura inventând culorile de ceară topită, care nu schimbă tonul în cursul lucrului, au numai o defecţiune şi anume că straturile topite, afectează straturile răcite. Această limitare a fost înlăturară cu ajutorul encausticii făcută la rece, în soluţie cu balsamul (Faium) şi în tempera de ceară — cu „sarcocol“ (Pompei), tempera de ceară saponificată şi clei (cerra-colla) Bizanţ. Perfecţionarea modelării şi cursivităţii lucrărilor cu encaustică, la care au ajuns pictorii greci a permis lui Apelles să atingă culmile epocii de înflorire al artei greceşti. în cursul evului mediu a fost inventat uleiul ca solvent de culori, care la rece este maleabilă, dar întărirea sa înceată, această maleabilitate, împiedică fixarea începerii schiţei şi desenului, a iuţelii ebosării tabloului. înlăturarea moliciuni a fost o preocupare a lui Teofilus, care a fost perfecţionat de către fraţii Van Eyck cu ajutorul unui eboş de tempera (cu emulsie de ulei) adaosuri de sicaüv, răşini şi diluant, a permis acel grad de realism cu care a întrecut pe toţi contemporanii şi predecesorii săi. în cursul renaşterii italiene au elaborat metoda compunerii unor scene închipuite orânduite şi elaborate pornit din desenul fixat într-un „carton“. S-au mai elaborat şi alte remedii contra moliciunii culorilor de ulei, alte metode de eboşare iute executată pe strat uscat de către Tizian, Dürer, Rubens, Van Dyck şi Rembrandt. Greco a moştenit tehnica lui Tizian, Velasquez şi Frans Hais de la Rubens, în şcoala veneţiană a introdus începerea schiţată a ebosului cu care Tizian a depăşit rezultatele renaşterii, îmbinându-1 cu mobilitatea vie a barocului. Paralel este o stagnare sau o decădere, care după Tintoretto se agravează până în prezent tot mai mult, după cum o să expun mai jos. Perfecţionarea tehnicii în continuare cu noi invenţii va fi posibilă numai dacă în viitor se va naşte dorinţa pentru un realism iubită cu sinceritate şi cu intenţia continuităţii, tot atunci şi cu intenţia discontinuităţii se caută depăşirea maeştrilor mai vechi. Dacă va veni în viitor iarăşi o epocă în care vor fi persoane deosebit de capabile să facă critica unilateralităţilor epocii noastre, putem spera împreună cu Schiller, că ei vor găsi sinteza acestor antimonii amintite. Criza manieristă cum am amintit la Dvorac — a porint cu1 Michelangelo şi a fost sesizat de către G. Vasari şi G. P. Bellori, progresul a încetat, s-au a schimbat direcţia, sau este o stagnare? Leonardo da Vinci, Michelangelo şi Raffael, cei trei corifei pe culmea renaşterii, deşi primul susţinea: „...e un elev de nimic acela care nu întrece maestrul“ (31.34) niciunul din cei trei nu aveau asemenea elev. Leonardo consideră că pictura erste transmisibilă numai talentaţilor, pe când ştiinţele pot fi lăsate moştenire oricui: „ ... Unicitatea aceasta îi aduce, (de subânţeles, picturii T,B.) şi o mai mare preţuire faţă de celelalte ştiinţe care sunt publicate pentru toţii. (32.13/4. §). De la începutul renaşterii „scriitorii“ au încadrat pictorii în breaslă meşteşugărească, împreună cu „spiţieri“ felceri-farmacişti, apoi cu arhitecţii, meserie profesată şi de pictori. Proiectantul domului din Milano
