Ciubotă, Viorel (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 9-10. (1992-1993)
Istorie
3 197 Până în perioada amintită proza lui Eminescu a fost umbrită adânc de opera sa lirică. Soarta prozei lui era a copilului vitreg. Se începe totodată prelucrarea operei eminesciene rămasă în manuscris, manuscrise de aproape de 15 000 de pagini. In aceste împrejurări apare în 1950 volumul de poezii, traducerea poeziilor alese, cu intenţia de a da un portret comprehensiv despre poezia eminesciană. Totodată volumul selecţionat apărut în 1955 publică poezii din opera postumă a poetului. Scrisorile în întregime apar prima dată în acest volum. Poezia eminesciană deja cunoscută a devenit tot mai modernă, şi s-a perfecţionat din punct de vedere artistic, prin apariţia continuă a variantelor noi. Retraducerea operei lui Eminescu este motivată pe de o parte de perimarea variantelor vechi, pe de altă parte de datina veche şi rodnică a literaturii noastre de traduceri potrivit căreia poeţii noştri se iau la întrecere ca să formeze corespondentul maghiar cel mai fidel şi cel mai autentic al operei celui mai mare poet român. In rândul celor mai prestigioase ediţii trebuie amintite culegerile Költemények (Poezii), Bucureşti, 1966, şi Eminescu válogatott művei (Opere alese ale lui Eminescu), Budapesta, 1967, prilejuite de anul jubilar Eminescu. Prima a dat o bogată culegere din poeziile poetului, colaboratorii volumului fiind traducători Franyó Zoltán, Bajor Andor, Deák Tamás, Jánosházi György, Kányádi Sándor, Lórinczi László, Majtényi Erik, Székely János, Szemlér Ferenc, Veress Zoltán, şi alţii. Volumul apărut la Budapesta pe lângă numeroasele poezii, publică şi o bună parte din creaţia în proză a lui Eminescu printre care şi fragmentul de roman Szárnyaszegett géniusz (Geniu pustiu). Ambele culegeri publică mai multe poezii în traduceri mai recente. In volumul din Budapesta se pot citi ample însemnări ale lui Gáldi László cu privire la arta poetică a lui Eminescu şi la valoarea artistică a tălmăcirilor. Antologia, la un nivel similar cu creaţia originală, reprezintă un moment demn de opera celui mai mare creator al poeziei româneşti. Potrivit unui principiu al literaturii noastre de traduceri operele unui poet trebuie să fie traduse de un singur traducător, pentru că traducerile colective nu pot fi unitare din punctul de vedere al vocii şi al limbii poetice. Din acest motiv se consideră importantă activitatea de traducător a poetului Franyó Zoltán. Traducerile maghiare din Eminescu au fost sensibil îmbogăţite de ediţia bilingvă 1961 (varianta maghiară îi aparţine lui Franyó Zoltán), apoi de volumele Esticsillag (1964) (Luceafărul) şi Legszebb uersek (1969) (Poezii cele mai frumoase), tot în traducerea lui Franyó Zoltán a cărui performanţă, chiar dacă ar fi privită numai cantitativ, este excepţională. In perioada postbelică renumitul is tori cian literar transilvănean, Kakassy Endre s-a ocupat cel mai mult cu cercetarea operei eminesciene, în volumul A fiatal Eminescu (Tânărul Eminescu) (Bucureşti, 1950) prelucrează monografic viaţa poetului până la mutarea lui în Bucureşti. Meritul volumului constă şi în publicarea unor date mai noi, necunoscute până atunci în literatura de specialitate.
