Radoslav, Doru et al. (szerk.): Satu Mare. Studii şi comunicări 7-8. (1986-1987)

Istorie

260

14

tulei şi coceni şi cu boabe de măcieş şi nu sínt rare cazurile cînd consumă „cioare, coţofane, pisici, carnea vitelor pierite .. ,“26. In Ţara Birsei locuitorii au „mîncat şi lobodă de mîncare şi rădăcină de papură şi la cîmpie cucuruz zdrobit în piio şi le mînca făcînd mămăligă“27.

Un alt moment cînd foametea s-a manifestat cu o intensitate ieşită din comun este intervalul cuprins între anii 1785—1787 cînd întreaga Transilvanie suferă cuplit de pe urma ei. în anul 1785 ca urmare a unei ierni prelungite şi extrem de dure, recoltele sínt compromise şi numai în comitatul Maramureş mor de foame în jur de 17 000 de oameni. In perioada următoare între noiembrie 1786—noiembrie 1787 în comitatele Maramureş, Sătmar, Bihor foametea face 11 867 victime28. în celelalte două ţări române în timpul domniei lui Alexandru Moruzzi (1793—1796) „groaznecă foamete s-au făcut — notează în Cronica sa Zilot Românul — încît toată obştea a pătimit foarte, ajungînd cei mai mulţi a trăi cu coajă de copaciu şi cu baligi de vită, ferească Dumnezeu, încît au şi murit de foame, lucru ce de multă vreme nu fusese pomenit“29.

Primele două decenii ale veacului al XIX-lea reprezintă o perioadă de lipsuri de tot felul între care foametea a fost o prezenţă ameninţătoare, manifestîndu-se cu intensitate mai ales în anii 1811, 1813—1814, 18 1 730.

Consecinţele acestor fenomene au avut o rezonanţă profundă la nivelul psihologiei colective, a sensibilităţii şi mentalităţilor. Copleşit de nenumărate ori de această confruntare perpetuă, inegală şi dură cu forţele ostile ale naturii omul veacului al XVlII-lea s-a aflat deseori în imposibilitatea de a întreprinde măsuri eficiente de apărare. Ca urmare a acestui fapt precum şi a gradului de dotare tehnică şi şubrezeniei economice, aceste „evenimente“ au avut o rezonanţă şi o dimensiune catastrofală, un ecou neaşteptat în psihicul vlăguit şi epuizat. Sursele vremii ne relevă un psihic fragil şi permeabil, în care nesiguranţa şi teama devin componente cvasicotidiene a mentalului colectiv. Războaie, epidemii, invazii, calamităţi naturale întreţin o stare de nesiguranţă, o stare confuză de speranţe şi nelinişte, o atmosferă apăsătoare, în epre locul primordial îl ocupă o spaimă colectivă, cu nimic deosebită de marile spaime medievale31. Consemnînd evenimentele de la sfîrşitul domniei lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce redă atmosfera de confuzie şi spaimă: „Ţara se băjenise dintr-acea spaimă ce se făcuse. Boierimea mai toţi fugiră de pre lîngă dînsul, de-1 lăsaseră singur, socotind unii că se vor mazili din pricina turcilor.

26 Virgil Sotropa, Răboaje din trecut, în „Arhiva Someşană“, Năsăud, I, 1924,

p. 63.

27 Ilie Corfus, op. cit., p. 116.

28 Apud, Anton Cservény, Cronica calamităţilor şi epidemiilor in Ardeal, Banat şi teritoriile mărginaşe de la 1007—1872 (teză de doctorat), Cluj, 1934, p. 20.

29 Cronica lui Zilot Românul, în „Columna lui Traian“, III, 1882, p. 289.

30 Vezi Ladislau Gyémánt, Două tipărituri româneşti din Transilvania privind foametea în primele două decenii ale sec. al XIX-lea, în „Crisia“, 1979, p. 422; Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, tom. I, Sibiu, 1889, p. 181, 187.

31 Jacques Le doff, op. cit., p. 264.