Satu Mare. Studii şi comunicări 2. (1972)
Cuprins
16 oraş, s-au întrunit Ia sediul sindicatului din strada Ştefan cel Mare, unde au elaborat un memoriu de revendicări care cuprindea între altele: mărirea salariilor în proporţie de 30—35%, după categorii şi specialităţi; formarea unei comisii mixte din lucrători şi patroni care, periodic, să constate oscilaţiile preţurilor produselor alimentare pe piaţă şi în funcţie de aceasta să se mărească şi salariile; măsuri eficiente de securitatea muncii pentru evitarea accidentelor; respectarea demnităţii omeneşti etc. După înaintarea memoriului de revendicări, către patroni, sindicatul a început pregătirile în vederea luptei. In orice conflict, fie el şi latent, deci încă din faza tratativelor, organizaţiile sindicale, pe lingă participarea, prin delegaţii lor, la tratativele cu patronii, luau măsuri pregătitoare pentru eventualitatea grevei. In acest fel a procedat şi sindicatul metalurgic din Satu Mare, deoarece se vedea poziţia distructivă a marilor patroni. Intrucît, în ziua de 19 iunie 1920, patronii au comunicat că refuză să acorde revendicările înscrise în memoriu, a doua zi, muncitorii metalurgişti au declarat grevă generală (53). I.upta metalurgiştilor a produs o puternică impresie în rîndurile opiniei publice, cu greviştii declarîndu-se solidari şi lucrătorii de la Uzina electrică a oraşului, care, la rîndul lor, au înaintat un memoriu de revendicări proprii (54). Sindicatul metalurgic, dîndu-şi seama de importanţa ce o avea lumina electrică pentru oraş, a hotărît ca muncitorii de la Uzina electrică să nu intre în grevă, rămînînd ca numai în cazul că Primăria nu va satisface revendicările lor să adere şi ei la acţiune. Patronii, cit şi reprezentanţii Primăriei, văzînd că lucrătorii sínt solidari, că se întxezărea posibilitatea extinderii acţiunilor şi la alte categorii de salariaţi, au apelat la ajutorul autorităţilor militare şi poliţieneşti, care au luat măsuri de supraveghere a greviştilor, de interzicere a întrunirilor pe motiv că greva ar avea caracter politic. Secretarul secţiunii locale a Partidului socialist (Simion Bercovici), cit şi delegatul sindicatului metalurgic, au fost avertizaţi asupra încetării imediate a grevei, căci altfel muncitorii se expun rigorilor legilor stării de asediu şi a celei de zonă militară. Dîndu-şi seama că amestecul autorităţilor în conflict ar putea periclita soarta grevei, sindicatul metalurgic a făcut apel la Uniunea sindicatelor muncitorilor metalurgişti, care a trimis ca delegat la Satu Mare pe Tiron Albani. Intervenţia delegaţilor Uniunii şi ai greviştilor la autorităţi, au făcut ca acestea să-şi „tempereze“ măsurile (55). Totodată, au fost acordate ajutoare familiilor greviştilor, acţiune ce a sporit încrederea lor în victorie, întărind spiritul de solidaritate proletară. Desfăşurarea grevei aducea pierderi serioase mai ales micilor patroni care nu puteau să reziste concurenţei marilor capitalişti, de aceea au şi cedat revendicărilor formulate de muncitori. Frontul capitalist fiind spart, şi ceilalţi patroni s-au văzut nevoiţi să cedeze. După cîteva zile greva a încetat, muncitorii cîştigînd majoritatea revendicărilor (56).
