Satu Mare. Studii şi comunicări 2. (1972)

Cuprins

14

mult capacitatea de rezistenţă a acestora contra patronatului. Ele au reprezentat, în acelaşi timp, expresia protestului unanim al muncitorilor contra măsurilor excepţionale. „Menţinerea stării de asediu şi a cenzurii — se spunea în rezoluţia congresului Uniunii muncitorilor mineri — nu face altceva decît agită spiritele şi duce la răzvrătire. Muncitorimea minieră cere muncă, libertatea întrunirilor, libertatea cuvîntului şi a presei, cere încetarea bătăii şi schingiuirii muncitorilor“ (40). Pe bună dreptate o atarer situaţie nu putea decît să adîncească nemulţumirile, să ascută şi mai mult contradicţiile de clasă, care pe fondul unei situaţii economice precare, ducea la numeroase conflicte sociale.

Integrîndu-se în procesul general de luptă al clasei muncitoare din anii avîntului revoluţionar, oamenii muncii din judeţul Satu Mare, au desfăşurat numeroase acţiuni ce se înscriu la loc de frunte în istoria luptelor locale. Pe prim plan s-a situat, cum era şi firesc, lupta pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă. In acest scop, dată fiind practica des folosită înainte a memoriilor de revendicări, au fost redactate şi în aceşti ani numeroase memorii ale muncitorilor metalurgişti, croitori, tipografi etc., prin care se cerea patronilor satisfacerea unor revendicări absolut necesare vieţii. Ca notă generală aceste memorii prevedeau: mărirea salariilor în raport cu scumpetea, măsuri de protecţie a muncii pentru evitarea şi reducerea numărului accidentelor, aprovizionarea cu alimente şi încălţăminte, respectarea demnităţii omeneşti, recunoaşterea sindicatului şi a bărbaţilor de încredere (delegaţilor) etc. Unele din aceste memorii au fost făcute în condiţiile în care organizaţia era destul de slabă, de aceea şi rezultatul acţiunii a fost limitat şi uneori chiar nesatisfăcător (de exemplu lucrătorii croitori). Se încheie unele contracte colective de muncă, mai ales pentru metalurgişti, unde erau stipulate o serie de revendicări favorabile muncitorilor (41). Aceasta denotă încă odată capacitatea şi tăria organizaţiei sindicale în faţa patronatului. Dar aşa cum scria „Metalurgistul“, salariile „nu asigurau decît în mică măsură existenţa metalurgiştilor (42). Măririle de salarii erau efemere, deoarece creşterea vertiginoasă a preţurilor făcea ca muncitorul să nu resimtă ameliorarea situaţiei sale decît pentru foarte scurtă vreme. De aceea începeau noi şi noi acţiuni. Nu în puţine cazuri însă muncitorii neputînd obţine îmbunătăţirile reclamate de condiţiile sociale ale epocii, au recurs la arma grevei. Lupta lor se integra în marele torent al mişcării greviste ce cuprinsese ţara noastră în anii avîntului revoluţionar.

In primăvara anului 1920 izbucnesc primele acţiuni greviste la Satu Mare, şi în alte localităţi ale judeţului. Situaţia critică a alimentării, transportul anevoios al produselor alimentare, scumpetea mereu în creştere erau factori care generau o profundă stare de nemulţumire. Serviciul special ele siguranţă Satu Mare, raporta la 6 martie 1920 că „în toate ramurile industriei s-ar pregăti o grevă care ar avea intenţia apoi să ducă la o grevă generală“ (43).De aici şi înăsprirea măsurilor de urmărire, de restrîngere a posibilităţilor de manifestare a organizaţiilor