Á. Varga László (szerk.): Ghidul Fondurilor şi Colecţiilor Arhivistice Privitoare la Transilvania Anterioare Anului 1918/1919 – 17. Arhivele Comitatelor Bichiş, Bihor, Cenad, Sătmar, Arhivele Districtului Chioar si Fonduri Arhivistice Păstrate în Alte Arhive din Ungaria. Repertoriu (Bukarest-Budapest, 2017)

Tartalom

ce mai mari pe umărul personalului arhivei. Paralel s-a înmulţit şi frecvenţa cercetărilor în scop ştiinţific: faţă de 449 de cazuri din 1899, în 1908 au fost deserviţi 1015 cercetători. In această perioadă nu au apărut publicaţii arhivistice, au fost continuate însă activităţile în domeniul culturii generale. Reprezentantul Arhivei a participat la primul congres internaţional al bibliotecarilor şi arhiviştilor organizat la Bruxelles.

în anul 1913, când la conducerea instituţiei s-a aflat Dezső Csánki, numărul personalului la Arhivă s-a ridicat la 31. în anul 1912, arhitectul Samu Petz a întocmit planul de construcţie a noii clădiri şi cu demolarea caselor aflate pe terenurile obţinute anterior, au fost demarate lucrările de edificare a palatului arhivei. Paralel au fost luate măsuri în vederea transportării materialului arhivistic în noua clădire. Documentele păstrate până la acel moment în diferite mijloace de protecţie, în aşa-zise „unităţi de păstrare” au fost regrupate în fascicole şi legate cu chingă între două coperte de carton. în terminologia maghiară această activitate, de fapt sistematizarea documentelor în depozite, a primit denumirea de „modelare pe poliţe”. (Au fost fabricate două modele de rafturi cu care au fost dotate mai târziu depozitele, iar dimensiunea fascicolelor a fost stabilită după dimensiunea poliţelor.) Csánki a urgentat lucrările, considerând că instalarea în noua clădire va avea loc după câţiva ani, însă ca urmare a războiului izbucnit, chiar dacă construcţiile au fost finalizate în anul 1917, Arhiva Naţională le-a luat în posesiune doar în anul 1923. Pe la sfârşitul Primului Război Mondial personalul Arhivei a creat o atmosferă încordată în instituţie, ceea ce a împiedicat îndeplinirea atribuţiilor de serviciu în anii 1918-1919.

După destrămarea Ungariei istorice, între noile graniţe ale ţării trasate în urma tratatului de pace de la Trianon, arhivele maghiare s-au confruntat cu noi probleme.

III. Situaţia arhivelor maghiare de la 1918 până astăzi

începând cu anul 1918 şi până astăzi au avut loc numeroase schimbări în ceea ce priveşte arhivele din Ungaria. Dintre acestea, vom prezenta doar acelea, care au schimbat radical sistemul arhivelor. Până la sfârşitul Primului Război Mondial, pe lângă Arhiva Naţională, au funcţionat arhivele municipalităţilor (capitala, comitatele, oraşele cu drept de municipiu), ale altor oraşe şi ale unor comune, arhivele locurilor de adeverire (în păstrarea capitlurilor şi conventurilor), alte arhive ecleziastice (episcopii) şi arhivele private ale familiilor/domeniilor. Arhiva Naţională a fost subordonată direct Ministerului de Interne, iar arhivele autoguvernărilor în mod indirect, prin intermediul administraţiei respective. Astfel, chiar dacă au avut aceeaşi autoritate superioară, nu au existat raporturi profesionale între ele. Singurul raport oficial a fost obligativitatea promovării examenului naţional de arhivar pentru arhivarii comitatelor şi ai municipiilor, în ceea ce priveşte restul instituţiilor de arhivă, în baza principiului inviolabilităţii proprietăţii private nici Arhiva Naţională şi Ministerul de Interne, nici alte organe guvernamentale nu s-au implicat în chestiunile arhivelor ecleziastice şi private.

Ministrul de interne Kunó Klebelsberg (1921-1922) a acordat o atenţie deosebită faţă de Arhiva Naţională şi de noua sa clădire. A luat măsuri pentru alocarea fondurilor necesare finalizării construcţiilor. După ce a devenit ministrul cultelor, la iniţiativa sa a fost adoptată legea, care prevedea subordonarea, din anul 1922 a Arhivei Naţionale Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din acest moment - cu excepţia unei perioade scurte în anii 1950 - forul superior al instituţiei a devenit ministerul culturii. Graţie eforturilor ministrului culturii, a fost înfiinţată Institutul pentru Administrarea Colecţiilor Istorice din Ungaria (prin legea nr. XIX din 1922), reprezentând cadrul organizatoric comun al Arhivei Naţionale, al muzeelor şi bibliotecilor mai importante. (După reorganizarea din anul 1934, denumirea instituţiei s-a schimbat în Muzeul Naţional al Ungariei, iar arhiva muzeului, în cantitate de cca. 1250 m.l. de documente a fost predată Arhivei Naţionale, îmbogăţind astfel materialul său arhivistic cu numeroase şi importante fonduri familiale.) Legea a prevăzut că arhiva este o instituţie de cultură, având următoarele atribuţii: 1.) păstrarea materialului arhivistic în condiţii corespunzătoare, preluarea, prelucrare, cercetarea documentelor şi publicarea rezultatului cercetărilor, asigurarea accesului la documente şi sprijinirea cercetătorilor; 2.) acordarea asistenţei de specialitate organelor de stat; 3.) expertiza cauzelor titlurilor de nobleţe; 4.) eliberarea copiilor autentice după documentele deţinute. A mai prevăzut obligativitatea predării de către oficiile superioare de stat la Arhiva Naţională a documentelor după 32 de ani de la creare. Graţie acestei prevederi, până la 1945, cu excepţia arhivei Ministrului Finanţelor, Arhiva Naţională a preluat toate documentele create până la 1900

15