Á. Varga László (szerk.): Ghidul Fondurilor şi Colecţiilor Arhivistice Privitoare la Transilvania Anterioare Anului 1918/1919 – 17. Arhivele Comitatelor Bichiş, Bihor, Cenad, Sătmar, Arhivele Districtului Chioar si Fonduri Arhivistice Păstrate în Alte Arhive din Ungaria. Repertoriu (Bukarest-Budapest, 2017)

Tartalom

1790 materialul Archivum Regni s-a îmbogăţit cu 30 de fascicole noi, dar a sporit şi Arhiva Judelui Ţării, cantitatea acesteia ajungând la un număr de 25 de registre şi 100 de fascicole (iniţial cuprindea 4 protocoale şi 23 de fascicole). Cea mai semnificativă creştere s-a înregistrat în cazul Arhivei Palatinului: cu preluarea actelor locţiitorului regal Albert, cantitatea documentelor a crescut cu 150 de fascicole şi 8 registre. Tendinţa a rămas neschimbată şi după anul 1790, până la 1848.

Arhiva avea personal în număr suficient doar în perioade scurte. In perioada 1765-1790 a muncit personalul stabilit iniţial (arhivarul naţional, adjunctul său şi copistul), însă în perioada 1791-1805 nu a fost ocupat postul de arhivar adjunct. După decesul lui András Rudnyák, palatinul nu a numit arhivar naţional, până la 1832. In această perioadă au lucrat în Arhivă două, mai târziu o singură persoană şi în perioada 1823-1825 nimeni. In anul 1827 József Miklós Kovachich a devenit arhivar adjunct. în 1832 Kovachich a fost numit în funcţia de arhivar naţional, ocupând postul până la 1870. în perioada 1832-1848, Kovachich singur şi ocazional un coleg au reprezentat întregul personal al Archivum Regni.

în toată perioada de până la 1848 Archivum Regni a fost o instituţie închisă, a stărilor, care a ajutat activitatea palatinului, a adunării naţionale şi a judelui ţării şi a îndeplinit o atribuţie de garantare a drepturilor stărilor. La sfârşitul secolului al 18-lea cercetătorii ştiinţifici au intrat în arhivă doar sporadic şi numai dacă au îndeplinit anumite condiţii.

După eşecul revoluţiei din 1848-1849, în perioada neoabsolutismului austriac Archivum Regni a fost condus de autorităţile austriece. în anii 1850, materialul său arhivistic s-a îmbogăţit cu actele administrative ale palatinului create după 1790 (654 de fascicole, 36 de registre), cu actele adunării naţionale din 1847/48, ale insurecţiei nobiliare şi cu documentele referitoare la inundaţia de la Pesta din anul 1838, după ce practic nu a mai preluat documente. (Cantitatea arhivei era cca. 380 m.l.) Autoritatea sa superioară a fost Consiliul Locumtenenţial, reînfiinţat în anul 1861 şi, începând cu anul 1867, Ministerul de Interne. în această perioadă a fost pomenită sub denumirea sa maghiară, Arhiva Naţională. Arhiva a fost vizitată de către cercetători ale căror număr era în creştere continuă. După pensionarea lui Kovachich, în anul 1870 postul de arhivar naţional a fost ocupat de către János Török.

Trebuie menţionăm faptul că în Ungaria, până la perioada capitalistă, au funcţionat şi alte arhive ale instituţiilor regeşti (de stat). Arhiva Cămării a funcţionat începând cu anul 1755, beneficiind de resurse umane şi cantitate de arhivă net superioară faţă de Archivum Regni. începând cu secolul al 17-lea, s-a format şi Arhiva Curiei, ca locul de păstrare al dosarelor de judecată încheiate. Cancelaria, Consiliul Locumtenenţial, Scaunul Locumtenenţial şi Scaunul Tezaurarial şi-au păstrat documentele mai vechi în propriile lor arhive.

După reconcilierea austro-ungară Academia Maghiară de Ştiinţe a propus instituirea unei arhive publice de stat centrale, în care urmau să fie depuse arhivele păstrate de Archivum Regni, arhivele parlamentului, ale organelor guvernamentale desfiinţate şi documentele mai importante ale arhivelor orăşeneşti, comitatense şi ale locurilor de adeverire. în anii următori, adunarea naţională a luat mai multe decizii în privinţa înfiinţării unei noi arhive centrale, însă din lipsa spaţiului nu au fost luate alte măsuri. în 1872 Consiliul de Miniştri a hotărât ca arhivele Cancelariei Maghiare şi a Transilvaniei, precum şi arhiva Gubemiului să fie depuse la sala mare şi sala mică a parlamentului, iar Arhiva Cămării şi a Tezaurariatului Transilvaniei vor fi păstrate în continuare la Ministerul Finanţelor şi în Transilvania. (După anul 1867, Transilvania a devenit din nou partea integrantă a Ungariei.) în această perioadă Consiliul de Miniştri a hotărât că personalul diferitelor arhive să fie concentrat iar în fruntea noii arhive ce urmează să fie înfiinţată să fie numit un director general.

în toamna anului 1872, o comisie de anchetă, cu concursul istoricilor, a ţinut o şedinţă în care s-a discutat situaţia arhivei. Comisia a pledat pentru înfiinţarea „ arhivei regale maghiare de stat ” şi i-a acordat instituţiei trei categorii de atribuţii: 1.) să fie locul de păstrare sigură a materialului documentar ce i s-a încredinţat; 2.) să sprijine organele guvernamentale în chestiuni care necesită depistarea precedentelor istorice şi juridice;

3.) să încurajeze valorificarea materialului arhivistic, să uşureze munca celor care cercetează documentele în scop ştiinţific. Propunerea înaintată ministrului de interne prevedea şi reordonarea radicală a documentelor, cu respectarea perioadelor istorice în care au fost create, propunere ce stârnea vehemente proteste din parte arhivarului naţional János Török. Ministerul de Interne a acceptat propunerile şi a pregătit un proiect de lege, cea ce nu a fost dezbătut în adunarea naţională, deoarece la şedinţa din 19 septembrie 1874 Consiliul de Miniştri a respins iniţiativa, invocând situaţia financiară grea a bugetului de stat. Consiliul a hotărât ca postul arhivarului naţional, vacant în urma decesului lui János Török, să fie ocupat şi noul arhivar să fie însărcinat cu gestionarea arhivelor fostelor instituţii guvernamentale. (în anul 1872, respectiv 1874 au ajuns la Buda arhivele Cancelariei Maghiare, a Transilvaniei şi arhiva Gubemiului.)

13