Guseth, Klara - Buciuman, Ana-Maria - Varga Zsolt (szerk.): Ghidul Fondurilor şi Colecţiilor Arhivistice Privitoare la Transilvania Anterioare Anului 1918/1919 – 11. JUdeţul Maramureş (Bukarest - Budapest, 2015)
Tartalom
în privinţa reglementării practicii arhivistice, s-a ajuns treptat la elaborarea a două norme metodologice convergente, ambele pornind de la legislaţia în domeniu: una de uz intern în Arhivele Naţionale {Norme Tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale, ediţii 1976, 1984, 1996), alta pentru ceilalţi creatori şi deţinători de arhive, sub forma unor instrucţiuni de aplicare a legii arhivelor (1971, 1996). Decretul Consiliului de Stat nr. 472 din 20 decembrie 1971 privind Fondul Arhivistic Naţional al Republicii Socialiste România10 a sintetizat experienţa arhivistică anterioară din România şi a pus bazele sistemului arhivistic pentru următoarele peste trei decenii. Actul normativ stabilea că documentele cu valoare istorică şi documentară, „oricare ar fi deţinătorul lor”, sunt supuse legii, ceea ce a deschis posibilitatea preluării de către Arhivele Statului a unor arhive importante de la culte, instituţii de cultură şi chiar persoane fizice. Criza economică din anii 1980 a oprit construcţiile de arhivă, realizate după 1965 cu oarecare ritmicitate, şi încetinit mult ritmul preluărilor de arhivă prevăzute de lege. Tendinţa a continuat şi după 1989, încât, după o evaluare recentă, circa 60% din volumul documentelor aparţinând Fondului Arhivistic Naţional se află dispersate la creatori şi deţinători. Legea arhivelor din 1996 marchează tranziţia către o societate democratică, fiind menită nu atât unei necesare reformări a domeniului, cât reaşezării unei ordini într-o perioadă de contestări primejdioase ale legislaţiei din „vechiul regim”. Ea păstrează în cea mai mare parte achiziţiile epocii precedente şi recunoaşte dreptul de proprietate al persoanelor fizice asupra arhivelor proprii, dreptul de vânzare-cumpărare, dreptul de preempţiune al statului etc. Denumirea instituţiei statului devine „Arhivele Naţionale” în acord cu Fondul Arhivistic Naţional, iar filialele judeţene devin direcţii judeţene (reduse în 2009-2011 la rang de servicii şi birouri judeţene). Legea, cu modificările ei ulterioare, n-a putut asigura rezolvarea unor probleme vitale ale Arhivelor, precum finanţarea eficientă, spaţiile de depozitare, preluarea arhivelor întreprinderilor lichidate, informatizarea. Abia în anul 2007 s-a ameliorat radical accesul la arhive, iar în 2013 s-a implementat primul proiect informatic de anvergură naţională. 2. Arhivele maramureşene de la înfiinţare până azi Precedate de efortul dr. loan Mihályi de Apşa, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de a identifica primele documente maramureşene (din arhivele vechilor locuri de adeverire, arhiva comitatului, din arhive de familie etc.) şi de a le publica în volumul său Diplome Maramureşene din secolul XIV-XV, apărut la Sighet, în anul 1900, iniţiative oficiale în ceea ce priveşte înfiinţarea unei instituţii specializate în păstrarea şi conservarea documentelor au apărut la câţiva ani după Marea Unire de la 1918. Cu siguranţă, acestea au avut la bază existenţa în acea perioadă, a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului la Bucureşti şi a direcţiilor regionale la Iaşi, Cluj, Chişinău şi Cernăuţi. Sprijinit de directorii generali ai Arhivelor Statului, profesorul Dimitrie Onciul, respectiv Constantin Moisil, şi subliniind valoarea inestimabilă a tezaurului documentar maramureşean, profesorul loan Bârlea va fi cel care va susţine pe tot parcursul perioadei interbelice dar, şi după cea de-a doua conflagraţie mondială, ideea înfiinţării unei direcţii regionale a arhivelor la Sighetu Marmaţiei, opunându-se cu vehemenţă şi cu vanitatea specifică unui maramureşean autentic, transportării arhivei judeţului Maramureş la Cluj.11 Dezideratul înfiinţării unei instituţii a arhivelor avea să se concretizeze abia după preluarea de către Statul Român a modelului sovietic de organizare administrativă, în anul 1950. Atunci teritoriul Maramureşului (din care s-a rupt, „graţie” negocierilor diplomatice de după Primul Război Mondial, partea de la nord de Tisa, fapt confirmat prin Pacea de la Paris din 1947), teritoriul Sătmarului (care a înglobat până la acea dată şi oraşul Baia Mare cu împrejurimile lui), Ţara Lăpuşului din vechiul judeţ Solnoc-Dăbâca (Someş) şi partea de nord a judeţului Sălaj au fost integrate în Regiunea Baia Mare, respectiv Maramureş. Astfel, potrivit Flotărârii nr. 472 din 1951 a Consiliului de Miniştri al R.P.R., respectiv a Ordinelor nr. 278 şi 313 din 1951 ale Ministerului de Interne, pe lângă arhivele regionale deja existente, au fost înfiinţate 11 servicii noi în centrele regionale, şi în subordinea acestora, filiale în fostele reşedinţe de judeţ, devenite atunci, centre raionale (interraionale). 10 Monitorul Oficial, nr. 164 din 30 decembrie 1971. Vasile Căpâlnean, Filiala Arhivelor Statului Judeţul Maramureş, Bucureşti, 1982, p. 18-22; vezi şi Viorel Rusu, Arhivele şi Societatea. Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale (1951-2006), în Maramureş-Colţ de ţară, nr. 1/2006, Baia Mare, 2006, p. 127-130. 10
