Marisia - Maros Megyei Múzeum Évkönyve 6. (1976)
III. Etnografie
5 UN OBICEI DE VECHE TRADIŢIE 663 relevată pentru prima dată în ţara noastră într-o lucrare literară de către scriitoarea Marta Bibescu.18 Referindu-se apoi la cunoscuta lucrare a lui A. Fochi, folcloristul clujean ajunge la concluzia că: „raportul dintre imaginea morţii nuntă şi obiceiurile de la înmormântarea tinerilor necăsătoriţi putea fi mai documentată în ce priveşte materialul românesc“.19 In concepţia acestor cercetători, etnografia şi folclorul nu pot fi separate în funcţionalitatea lor. Iată se scrie în această privinţă cunoscutul etnolog român R. Vulcănescu: „Fără studiul etnografic al culturii spirituale în ansamblul ei, cercetarea folclorului rămîne lipsită de orizont şi de profunzime după cum şi cercetarea etnografică a culturii spirituale, fără a lua în consideraţie studiile folclorice, îşi sărăceşte conţinutul“.20 I. Muşlea aduce noi contribuţii la cunoaşterea ceremonialului. In mod deosebit se opreşte asupra practicării lui în localităţile Hodac, Adrian şi Ibăneşti din jud. Mureş. Iată cum descrie ceremonialul nunţii postume din aceste localităţi: „Feciorii-s duşi la groapă de feciori ori fete; fetele-s despletite şi legate cu petele. Tocmesc ceteraşi, ca la nuntă — da numa de jele zîc. Cînd intră în biserică, cu pnaporele — în drum e joc cu feciorii. După ce îngroapă, joacă, la altă casă, nu unde o fost mortu.“21 După această descriere sumară, autorul ajunge la concluzia că: „Sínt singurele atestări cunoscute despre dansul morţilor la românii din Transilvania, culese de noi în anul 1935.“22 Iată că astăzi, bazîndu-ne pe bogatul material cules de noi, putem afirma cu certitudine că realitatea este alta, chiar şi numai în judeţul Mureş. De altfel astăzi se ştie că practicarea ceremonialului a fost generală pe tot teritoriul ţării noastre şi este atestată atît la aromâni cît şi la istroromâni. Pentru ţara noastră, din gama variată a manifestărilor locale, două aspecte sínt caracteristice. Astfel, în nordul Transilvaniei şi în zona moldo-munteană se păstrează obiceiul de a căsători tînărul „nelumit“ în mod fictiv cu o persoană în viaţă. In schimb în sudul Transilvaniei, în Banat şi nordul Olteniei, căsătoria se face cu bradul sau suliţa. Descrieri măiestrite ale ceremonialului nunţii postume găsim şi în producţiile folclorice. Cea mai artistică şi mai plastică descriere dintre ele ne întîmpină 18 Marta Bibescu, Le pays, les saules, Paris, 1923, p. 198. 19 I. Muşlea, op. cit., p. 34. 20 R. Vulcănescu, Etnografia: ştiinţa culturii populare, Bucureşti, 1966, pp. 7—8. 21 I. Muşlea, op. cit., p. 34. 22 I. Muşlea, op. cit., p. 35.
