Marisia - Maros Megyei Múzeum Évkönyve 6. (1976)
II. Istorie
414 MARCEL ŞTIRB AN 28 cipal de existenţă al locuitorilor nu era agricultura, se îngăduiau şi loturi mai mici de 5 iugăre, cu aprobarea Comitetului Agrar. Primul decret-lege, din septembrie 1919, a precizat şi criteriile după care urmau să se împartă pămînturile expropriate, iar cel de al doilea decret-lege, din iunie 1920, nu a adus nici o modificare în această problemă. Loturile se vor fixa — se arată în articolul 32 — după capacitatea de muncă şi după mijloacele de care dispun cei chemaţi a fi împărtăşiţi, după calitatea şi preţul pămîntului şi după împrejurările locale. Criterii care nu avantajau pe cei lipsiţi de pămînt, căci ei, în afară de forţa fizică nu dispuneau de mijloacele de muncă la care s-au gîndit legiuitorii. Erau însă în conformitate cu principiile doctrinare ale burgheziei româneşti din acea perioadă. Articolul următor, al 33-lea a stabilit în 10 puncte ordinea împroprietăririi: servitorii şi muncitorii agricoli din partea locului, invalizi sau nu, care, în ultimii doi ani dinaintea mobilizării şi după demobilizare, au lucrat pe moşia supusă exproprierii, văduvele şi orfanii lor, cu condiţia de a fi capabili de muncă; capii de familie participanţi la război, rămaşi invalizi sau nu, capabili de muncă, văduvele şi orfanii lor; bărbaţii necăsătoriţi participanţi la război, invalizi sau nu, capabili să lucreze pămîntul; femeile celor mobilizaţi prin ordinul Consiliului Dirigent; cei emigraţi, dacă s-au întors, sau familiile lor; capii de familie ori cei necăsătoriţi care n-au făcut serviciul militar. Articolul 33 a mai făcut şi cîteva precizări şi anume: la condiţii egale, adică între cei din aceeaşi categorie aveau prioritate ţăranii cu familii mai mari; Nu puteau fi împroprietăriţi cei care aveau proprietate mai mare de 5 iugăre numai după împroprietărirea îndreptăţiţilor cuprinşi în prima parte a articolului; şi în sfîrşit, cei cu proprietăţi sub 5 iugăre urmau să fie împroprietăriţi cu loturi de completare pînă la 5 iugăre şi numai după împroprietărirea celor lipsiţi complet de pămînt din aceeaşi categorie. Ordinea fixată era fireşte cea aşteptată şi aplicarea sa principială ar fi putut să mulţumească pe cei îndreptăţiţi conform acestui articol la împroprietărire. Coroborarea sa în practică cu prevederile articolului precedent a dus, însă, în multe cazuri, la încălcarea ordinei stabilite la înscrierea în listele celor îndreptăţiţi la împroprietărire a unor ţărani cu proprietăţi de peste 5 iugăre şi la primirea, în arendă forţată, a pămîntului de către asemenea gospodării ţărăneşti, în perioada 1920—1921.
