Marisia - Maros Megyei Múzeum Évkönyve 6. (1976)
II. Istorie
394 MARCEL ŞTIRBAN 8 exemplu unor mari proprietari, cu pămînt între 180—7 000 iugăre, din aproprierea satului Sîncioara, ce nu s-au dovedit nici de model şi nici rentabile. „Cunosc aici în jurul nostru — scria Teodor Pop — 8 moşii, toate mai mari de 100 iugăre, dar nici în una nu se conduce economie de model. Ba, să fiu bine înţeles, n-au fost în stare aceşti domni proprietari străini, cu 180, 300, 800 500, 1 000, 7 000, 700 şi 500 iugăre, loc arător, să producă atîtea bucate de cîte au avut lipsă pe seama casei, ci unii dintre ei — am dovezi — au trăit cu bucate recvirate de la proprietarii mici“. Era de părerea ca în locul unor moşii model, lăsate pe seama vechilor proprietari, să se înfiinţeze ferme model de stat, cu proprietăţi sub şi peste 100 de iugăre20. Cîteva numere mai tîrziu, la 10/12 februarie 1919, acelaşi ziar, de data aceasta prin intermediul unui redactor oficial al său, preluînd ideea împărţirii pămîntului, se pronunţa pentru exproprierea integrală a moşiilor mari sau mici date în arendă. „Cine n-a lucrat el moşia, e dator, scrie „Foaia Poporului“ să primească capitalul (preţul moşiei în bani) care-i aduce dobîndă, [întocmai] cum a primit bani de arendă“. Odată cu dispariţia acestui tip de proprietate urma să dispară şi arendaşul. Autorul articolului, rămas anonim, s-a pronunţat şi pentru împărţirea moşiilor de mînă moartă, ale bisericilor, ale statului, ale diferitelor fundaţii, dar a mărit şi limita maximă a proprietăţii moşiereşti, lucrată în regie proprie, pînă la 200 de iugăre, o dublare a proprietăţii preconizată, mai înainte, de învăţătorul Teodor Pop şi un pas înapoi faţă de susţinerile acestuia. Din rindurile articolului străbate şi o altă idee, aceea a respectării drepturilor foştilor proprietari de a păstra din moşiile expropriate, în totalitatea lor, pe aceea oare o doresc. Autorul articolului citat era, de asemenea, de acord cu munca pămîntului în parte sau în arendă, oricum numai să fie lucrat. „Pâmîntul trebuie lucrat pe de-a-ntregul, ca să aducă roade şi pentru cei ce-1 lucră, ca şi pentru cei ce nu pot lucra, cum şi pentru proprietari... Nu sîntem însă de părere ca poporul să nu lucreze în parte, ori să nu ia în arendă locul, ci să-l lase mai bine nelucrat“. Aceasta era părerea redactorului, a marilor proprietari de pămînt în general, nu însă şi a ţăranilor, care aşteptau reforma agrară tocmai pentru a încheia — sperau ei — capitolul muncii în parte. Legată de împărţirea pămînturilor expropriabile, aflate în suprafeţe ce nu ar putea satisface cererile individuale ale ţăranilor — se citează cazul judeţului Hune-20 „Foaia Poporului1-, nr. 6 din 2/17 februarie 1919, p. 1.
