Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
V. Epoca feudalismului târziu
a dispus efectuarea unui recensământ. Acest act a stârnit de-acum protestele nobilimii, care l-a considerat un pas făcut spre generalizarea impozabilităţii. Concomitent, Iosif al II-lea a emis decretul despre folosirea limbii germane în administraţie. înlocuirea latinei cu germana a redeşteptat fantoma înglobării Ungariei în imperiu, a germanizării ţării, nobilimea ridicându-şi glasul pe drept cuvânt împotriva ei. în curând s-a desfiinţat şi autoguvernarea comitatelor. împăratul a divizat ţara în zece unităţi administrative, rezervându-şi dreptul numirii tuturor funcţionarilor publici. A lăsat în esenţă intactă relaţia fundamentală feudală dintre iobag şi senior, înlesnind însă libera strămutare a iobagilor. A făcut pregătiri şi în privinţa impunerii alodiului nobiliar. Măsurile centralizatoare ale împăratului, care nu ţineau seama de privilegiile stărilor, i-a făcut pe adepţi să şovăiască, activizându-i în schimb pe adversari. Iosif al II-lea însă îşi continua cu dăruire şi înverşunare propria-i politică. Refuza să observe că o centralizare severă în Imperiul Habsburgic atât de divizat din punct de vedere teritorial, social şi naţional, este imposibil de realizat, chiar şi cu forţa. Era convins că împotrivirea societăţii poate fi curmată prin înlăturarea celor nesupuşi şi pedepsirea celor ce se împotrivesc. A supraîncărcat aparatul administrativ cu o avalanşă de ordonanţe, neîngăduind însă, în merit, vreo competenţă subalternilor săi. Reglementarea doctrinară a vieţii de toate zilele (morţii, de exemplu, în loc de a fi înmormântaţi în sicrie, trebuiau înfăşuraţi în cearceaf) a făcut ca suveranul ce dorea de fapt binele poporului, să devină nepopular chiar şi în rândurile propriului său neam. La început, intelectualitatea luminată, cu cercurile ei de elită implicate în mişcarea francmasonică, a sprijinit fără rezerve aspiraţiile reformiste ale suveranului. Pe urmă însă, multi dintre aceştia s-au retras treptat din viaţa publică — dacă o puteau face —, deorece şi-au dat seama că datorită opoziţiei crescânde, ei nu mai sunt părtaşi ai transformării treptate, ci ai ascuţirii conflictului dintre stări şi curte. Iosif al II-lea nu avea urmaşi, iar moştenitorul de drept al tronului, 70
