Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
V. Epoca feudalismului târziu
considerabila contribuţie la cheltuielile de război. în caz contrar comisia pentru noile achiziţii i-1 califica drept proprietate erarială, donându-1 furnizorilor armatei, comandanţilor de trupe sau unor familii de aristocraţi de origine străină. Situaţia nu s-a consolidat nici peste ani de zile. Militarii ocupanţi expropriau poziţiile nobilimii, făceau negoţ invocându-şi imunităţile şi terorizau oraşele. Noua administraţie ori nici nu era încă încropită, ori nu funcţiona, iar în 1703 întregul imperiu a ajuns la falimentul financiar. Pătura cea mai nemulţumită, care nu-şi găsea nicidecum locul, era “starea ostăşească”: soldaţii cetăţilor de margine, lăsaţi de izbelişte. Fiind înarmaţi, ei au declanşat încă în 1697 o răscoală în zona Hegyalja, mişcarea lor izolată fiind însă înăbuşită de trupele imperiale cu sprijinul nobilimii: teama reciprocă a nemulţumiţilor îi împiedica să ajungă la o alianţă. La începutul anului 1703, o nouă mişcare a haiducilor peregrini reuşi să atragă în fruntea sa pe cel mai mare senior latifundiar al ţării, Francisc Rákóczi al II-lea, el însuşi fiind nevoit deja pe atunci să ia calea pribegiei. Steagul răscoalei l-a desfăşurat Rákóczi; iar sub influenţa argumentelor acestuia şi ale adepţilor săi, nobilimea — care privise cu neîncredere si această mişcare — îsi asumă în sfârsit să se ralieze > j j > împotriva Habsburgilor. Nobilimea veni deci şi ea sub arme: lupta pentru libertate a lui Rákóczi îşi făcea începutul. Francisc Rákóczi al II-lea acţiona deliberat pentru realizarea unui consens social. în patenta sa din 1703 de la Vetés i-a absolvit pe cei veniţi sub arme şi pe membrii familiei lor de toate obligaţiile feudale, dar cei rămaşi acasă erau datori să se achite mai departe de vechile sarcini. în armata sa luptau împreună nobili şi iobagi, catolici şi protestanţi, maghiari şi nemaghiari, căci principele avea grijă să preîntâmpine ura naţională, socială şi confesională. El n-a trecut cu vederea nici specificul Transilvaniei; dimpotrivă, şi-a dus lupta în calitate de principe al Transilvaniei (ales în 1704), insistând să obţină recunoaşterea internaţională a acestui titlu. A primit în tabăra sa pe 59
