Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
IV. Ţara scindată î trei
pe marii seniori, dar tocmai pe când organiza acţiunea, Zrínyi fu răpus la o vânătoare de colţii unui mistreţ rănit. Conspiraţia marii nobilimi, rămasă fără adevăratul ei conducător, trecu sub îndrumarea palatinului Wesselényi Ferenc. Conspiratorii căutau aliaţi externi, orientându-se şi spre nobilimea de rând, dar programul lor antihabsburgic abstract nu s-a putut concretiza nici într-un lung şir de ani. Palatinul murise deja, când Zrínyi Péter — fratele mezin al banului — si Francisc Rákóczi I. au declanşat răscoala » » în 1670. Din informaţii primite de la Poartă şi din mărturisirile penitente ale unor participanţi care cereau graţiere, Viena a aflat din timp despre ceea ce se pregătea. Zadarnic i-au părăsit Zrínyi Péter, Frangepán Ferenc şi Nádasdy Ferenc pe răsculaţi: din temniţa de la Wiener-Neustadt au ieşit numai spre a urca treptele eşafodului. Mulţi dintre micii nobili veniţi sub arme au ajuns în captivitate, dar şi mai mulţi s-au refugiat în Ardeal. Potrivit părerii consilierilor lui Leopold I. magnaţii unguri “îşi dăduseră pe apa sâmbetei” constituţia — cu alte cuvinte se făcuseră ei singuri nedemni de a fi guvernaţi conform propriilor legi. Ţara a fost ocupată de trupe imperiale, în cetăţi s-au instalat garnizoane austriece. Constituţia a fost abrogată, introducându-se un absolutim făţiş. Bunurile conspiratorilor şi răzvrătiţilor au fost confiscate. în locul mijloacelor paşnice de până atunci, constând mai ales din reconvertirea magnaţilor, contrareforma începu acum să lichideze protestantismul prin violenţă. Bisericile lor au fost ocupate cu forţa, adepţii alungaţi, pastorii vânduţi sclavi pe galere. Nobilii care-şi simţeau în pericol viaţa şi averea, oştenii concediaţi ai cetăţilor de margine, ţăranii şi orăşenii izgoniţi din cauza religiei lor, haidăii rămaşi fără ocupaţie datorită noii politici comerciale a curţii, se adunau pe Tisa de sus, la graniţele Transilvaniei. Principele Mihail Apafi nu îndrăznea să-i sprijine făţiş căci tabăra de câteva mii a acestor fugari reînvia mereu tensiunea politică dintre turci şi germani, dintre Ardeal şi Ungaria regală. Neîncadrabil în vreo categorie din structurarea pe stări, şi înzestrat cu conştiinţa “stării ostăşeşti”, acest grup şi-a ales numele oştii de cruciaţi a lui Dózsa, 54
