Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
IV. Ţara scindată î trei
Deşi ocupanţii turci secătuiau ţara de câteva decenii, prima scădere drastică a populaţiei survine doar acum, în războiul de cincisprezece ani. Populaţia decimată îşi căuta adăpost în păduri, în munţi, cronicarul transilvănean înregistrând chiar şi fenomene de canibalism. Nobilii şi magnaţii care sperau că războiul le va reda posesiunile aflate sub ocupaţie otomană s-au înşelat amarnic. Dispariţia totală a securităţii existenţei a creat comunitatea de interese în rândurile celor dornici să schimbe situaţia: nobili, orăşeni, oşteni de margine sau chiar iobagi. Nu se simţeau în siguranţă nici măcar marii latifundiari loviţi de grave pierderi materiale: înscenându-le procese de “înaltă trădare”, curtea încerca să acumuleze putere şi bani, luându-le viaţa şi averile. Nemulţumirea izbucni mai întâi prin răscoala haidăilor (hajdú) în fruntea căreia se afla un mare feudal din categoria celor ameninţaţi, înzestrat cu excelente calităţi de comandant şi de politician, Ştefan Bocskai. Susţinut de aceşti oşteni ai săi a ocupat mai multe comitate din Ţara de Sus a Ungariei, cucerind unele după altele, oraşe şi cetăţi. După o oarecare ezitare datorită rezervei faţă de populaţia hajdú, i s-a alăturat şi nobilimea comitatelor. Imperialii nu dispuneau de forţe suficiente pentru suprimarea militară a răscoalei, singurul colţ de ţară credincios regelui rămânând partea vestică a regiunii Transdanubiene. Stările răzvrătite, adunate în 1605 în dieta de la Szerencs l-au ales principe pe Bocskai. Cu aceeaşi ocazie au fost formulate prejudiciile aduse stării nobiliare, doleanţe care îndemnaseră la răscoală împotriva suveranului — în istoria dreptului public maghiar este prima referire la clauza de rezistenţă din Bula de Aur de la 1222 —, şi s-a dat o proclamaţie către popoarele Europei, prin care regele este acuzat, nu fără motiv, că ar intenţiona “să transforme Ungaria în provincie ereditară”. Negăsind sprijin în Europa creştină, răsculaţii au acceptat — de nevoie, precum ei înşişi au accentuat — alianţa cu Poarta. într-adevăr, Poarta îşi continua propriul război, refuzând să încheie pace atâta vreme, cât condiţiile lui Bocskai nu aveau să fie satisfăcute. Acesta din urmă fu dăruit chiar cu o coroană din partea sultanului, dar el — dând dovadă de clarviziune politică — nu era dispus să accepte statutul de rege vasal. Actul detronării Habsburgilor nu ar fi fost 48
