Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
IV. Ţara scindată î trei
Ferdinand, spre a-şi asigura stăpânirea, era nevoit să se sprijine pe stări, şi de aceea a procedat doar cu prudenţă şi treptat la crearea unui aparat de stat centralizat. Nedispunând de forţe reale pentru alungarea turcilor, până şi cotropirea o putea evita doar prin împrejmuirea teritoriului cu un nou sistem de fortificaţii. Acest sistem s-a realizat la mijlocul secolului al XVI-lea, apărând hotarele Ungariei regale de-alungul liniei care, pornind din Croaţia, mergea către nord şi arcuindu-se apoi spre est în semicerc, ajungea până la graniţa cu Transilvania. Construirea cetăţilor, menţinerea trupelor de mercenari ce le asigurau apărarea, campaniile reânnoite an de an au necesitat sume considerabile, între 300.000 si 800.000 de florini. De pe teritoriul Ungariei vistieria incasa însă chiar şi în asemenea condiţii de război cca. o jumătate de milion de florini, ţara în linii mari asigura din forţe proprii funcţionarea sistemului de apărare. Deoarece aceşti oşteni apărau şi provinciile ereditare austriece, dimpreună cu Cehia, la solda lor contribuiau şi ele — cel puţin în principiu, căci în realitate garnizoanele cetăţilor rămâneau adesea cu solda neachitată: “nici în car, nici în căruţă”. Linia de apărare a fost pusă la grea încercare cu ocazia marilor campanii otomane. Garnizoanele însă au făcut faţă: în 1552 Timişoara şi Drégely încap pe mâna turcilor numai după o rezistenţă eroică, iar cetatea Eger ţine piept până la capăt, turcii fiind nevoiţi să-i sisteze asediul. în 1566 sultanul însuşi porni în fruntea unei oştiri de 100.000 de capete împotriva cetăţii Szigetvár, fortăreaţa-cheie a ţinuturilor transdanubiene. Garnizoana comandată de banul croat Zrínyi Miklós a rezistat timp de o lună. Nu a sosit însă nici o armată de despresurare — împăratul, temându-şi liniile de aprovizionare, nu s-a mişcat de lângă Győr — şi când cetatea ruinată de artilerie nu mai putea fi apărată, garnizoana în frunte cu Zrínyi, năvălind dintre zidurile infcendiate, se năpusti asupra turcilor, la o moarte sigură. Cetatea a căzut, dar campania s-a soldat totuşi prin eşec, neputând fi continuată din cauza timpului pierdut. Bătrânul sultan Soliman al II-lea a murit încă în timpul asediului. 42