Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)

II. Feudalismul timpuriu

internaţionale. Ea era cutreierată de negustori, o pătrundeau curentele spirituale ale epocii, se răspândea cultura scrisă. în arhitectură dominaţia stilului romanic a rămas un timp neştirbită, doar spre sfârşitul secolului al XIII-lea apar semnele goticului. Nivelul relativ scăzut al evoluţiei urbane, preponderenţa creşterii animalelor în economie, populaţia rurală a bordeielor — care, din primăvară până-n toamnă se muta în corturi ridicate adesea chiar în apropierea casei — semnalau întârzierea dezvoltării feudale faţă de popoarele apusului.

în ciuda tendinţelor expansioniste ale regilor unguri, respectiv a încercărilor de a cuceri teritorii externe, graniţele ţării s-au stabilizat pe coastele Carpaţilor. Modificările teritoriale erau frecvente doar la sud, în părţile balcanice slab populate. Războaiele de cucerire din secolul al XIII-lea probează deja puterea identificată a Regatului Ungar.

Magnaţii deveniţi puternici sub urmaşii lui Béla al IV-lea nu mai stârnesc conflicte în jurul tronului ci — construindu-şi propria lor putere regională — îl ignorează complect pe rege. în deceniile anarhiei feudale familiile conducătoare se schimbă anual în principalele funcţii de conducere; în decurs de zece-douăzeci de ani, unii ajung să deţină de câte cinci-şase ori importanta funcţie de palatin. Congregaţiile nobiliare — antecedente ale viitoarelor diete — convocate din ce în ce mai des, încearcă zadarnic să realizeze prin decizii ordinea internă. Ladislau al IV-lea (Cumanul) (1272-1290) a căutat să-şi bazeze puterea pe cumanii care îi ofereau sprijin militar, pierzând astfel adeziunea bisericii. După urcarea pe tron a ultimului rege arpadian, Andrei al III-lea (1290-1301) se intensifică amestecul puterilor străine: ţara răvăşită devine curând prada pretendenţilor la tron, respectiv a magnaţilor care îi susţin.

în această “clasică ” perioadă a anarhiei feudale, potentaţii deţinători ai puterii regionale băteau monedă, încasau impozitele regale, făceau o politică externă independentă şi, în teritoriile de margine, deveneau vasali ai unor domnitori străini.

28