Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)

I. Preistoria Maghiară

Nu a fost o misiune simplă nici impunerea creştinismului în rândurile maselor, universul spiritual păgân opunând în faţa acestuia o dârză rezistenţă. Societatea ca atare, în schimb, a fost un mediu propice pentru difuzarea noii credinţe. Masa maghiară trecuse la o viaţă sedentară încă în Levedia (continuând să migreze doar vara, pentru păşunatul vitelor), cultiva pământul, ocupaţie pe care a perfecţionat-o prin noile metode preluate de la slavi. Populaţiile Bazinului Carpatic — parţial chiar descălecătorii unguri — cunoşteau deja creştinismul. Principele Géza s-a lovit prin urmare înainte de toate de rezistenţa căpeteniilor şi a războinicilor familiarizaţi cu atmosfera de luptă din perioada incursiunilor militare. Reuşind să acapareze impozitele vamale şi pe produse, şi-a putut permite întreţinerea gărzii militare din aceste venituri. Căpeteniile ce refuzau să se supună au fost atacate şi nimicite. Cetatea de scaun şi-a ridicat-o într-un loc spectaculos, pe Dealul Cetăţii de la Esztergom (Strigonium). Aici s-a născut fiul şi moştenitorul său, Ştefan, căruia el însuşi i-a ales-o drept soţie pe principeasa bavareză Gizella.

Clarviziunii politice şi capacităţii de acţiune a lui Géza însă nu i s-a asociat conştiinţa misiunii suveranului creştin, ci o trufie tipic răsăriteană şi o asprime barbară. S-a convertit la creştinism, dar nu-i respecta prescripţiile. Géza nu a fost primul exponent al unei epoci noi, ci mai degrabă ultima personalitate reprezentativă a celei mai vechi etape din istoria maghiară, după moartea căruia acest popor răsăritean implaptat în lumea apuseană ajunge în pragul celei mai esenţiale transformări din evoluţia sa, care avea să-i asigure o perenitate milenară, rămânând unicul popor răsăritean seminomad care a reuşit să-şi întemeieze un stat şi să-şi găsească un loc definitiv în Europa.

15