Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 17. (Székelyudvarhely, 2017)
Domokos Levente - László Károly: A berethalmi evangélikus templom sekrestyéjében álló kandalló restaurálása
fără a menţiona că, posibil, acesta a fost cel care a salvat şemineul de la colaps. Rama din spate a fost lipită ulterior de placa din faţă, colţurile fiind întărite pe interior cu lut. Suprafeţele de îmbinare a plăcilor din faţă şi a ramelor din spate au fost teşite, subţiate, acest lucru se poate observa cel mai bine la cahlele de cornişă sparte. Uscarea cahlelor s-a realizat în poziţie orizontală, fiind aşezate pe ramă, cu faţa în sus, surparea lor fiind împiedicată de dopuri de uscare (foto 33). în secţiune, la cahlele sparte, se poate observa stratigrafia materialului de bază (foto 34-36). Aceasta indică probabil modul de prelucrare a argilei. Din dungile vizibile pe secţiune, se poate deduce tehnologia de preparare a materialului, respectiv, modelarea şi direcţia presării în tipar. Stratificarea lutului s-a observat şi la îmbinările de la colţuri, unde se distinge bine pasta de lut „înghesuită” în colţ, dungile fiind mai puţin evidente (la aplicare, materialul a fost mai umed, mai bine frământat). Crăpăturile formate după uscare sau după prima ardere, au fost reparate prin introducerea, scurgerea smalţului în crăpătură (foto 37). De exemplu, la cornişa ruptă s-a observat adâncimea la care a pătruns smalţul albastru şi cel incolor (foto 38). Această metodă a fost, probabil, una utilizată în mod curent la meşterii olari, ea fiind întâlnită şi la piese asemănătoare din Secuime. La cahla de colţ a comişei, cu marginea superioară fragmentară, s-au observat crăpături paralele destul de adânci, care probabil s-au format din cauza lutului prea uscat în momentul modelării (foto 39). La acelaşi element se observă la finisarea colţului pe partea interioară, amprente de unelte, urme de prelucrare - pânză cu ţesătură fină, racletă de lemn plată, spatulă de modelare lată, spatulă de modelare subţire, colţuroasă şi rotunjită - imprimate în material la introducerea pastei de lut în curburi. Pânza, în afară de faptul că a uşurat mânuirea lutului, a făcut ca presarea în formă să fie mai netedă, a accelerat uscarea plăcilor prin absorbirea parţială a umidităţii, uşurând astfel extragerea din tipar. Pe spate, în afară de urma pânzei cu ţesătură fină rămasă în urma presării în tipar, s-a mai păstrat amprenta unui material textil, ceea ce indică faptul că, la urmă, meşterul a mai finisat partea superioară a cornişei cu o cârpă umedă. La cahla de colţ crăpată şi spartă, partea mai îngustă a fost îndoită peste partea mai lată, adică: latura mai scurtă şi cea lungă au fost confecţionate din aceeaşi bucată/ placă de lut, finisată pe spate. Fractura a pornit tot de la acest element de cornişă de colţ, din crăpătura reparată cândva cu smalţ. Pe spatele unora dintre cahle, la margini, se observă urme de tăietură, colţul fiind fasonat după modelare, cu o unealtă ascuţită, cuţit sau coardă. între elementele de cornişă există şi două jumătăţi de cahle. Acestea au fost folosite pe partea frontală ca să compenseze diferenţa de mărimea unei jumătăţi de cahle dintre partea inferioară şi partea superioară a şemineului, în aşa fel încât elementele să fie montate cu legătură între ele. Pentru că la partea inferioară cahlele au fost aşezate rost pe rost, iar la partea superioară cu rosturi alternate, cornişa - proeminentă faţă de planul faţadei - trebuia completată cu o jumătate de cahlă. Cele două jumătăţi s-au obţinut din cahle întregi: una dintre ele a fost tăiată în stare crudă, înainte de prima ardere, fapt susţinut de aspectul suprafeţei tăieturii, precum şi de smalţul scurs şi ars pe aceasta (foto 40). Cealaltă jumătate fost tăiată la mărime cu fierăstrău după ardere şi smălţuire, astfel nici pictura/decorul nu este simetric (foto 41). înainte de remontare s-a observat şi s-a evidenţiat că partea superioară a şemineului a fost reconstruită aproape în totalitate, pe când partea inferioară a fost reconstruită parţial (şi cu lipsuri). La baza opiniei noastre stau următoarele: gura focarului este asimetrică în comparaţie cu cele întâlnite la piesele contemporane; la partea dreaptă a deschiderii este posibil să fi fost la origine încă o coloană formată din două cahle de colţ. Această presupunere este susţinută şi prin faptul că mărimea benzii de fier forjat inclusă în peretele de cărămidă construit ulterior, este aproximativ egală cu mărimea unei deschideri asemănătoare cu modelele contemporane, menţionate mai sus. De asemenea, iăurirea benzii, metoda de forjare, amprentele uneltelor, păstrate pe suprafaţă, se aseamănă cu cele identificate la benzile de fier forjat introduse sub cornişa mediană, respectiv în cupola (acoperişul) şemineului. Astfel, probabil nervura verticală realizată din chirpici şi ţiglă în colţul inferior drept al focarului, respectiv în partea dreaptă a deschiderii focarului, este ulterioară. Pentru că cele descrise mai sus nu pot fi dovedite prin mărturii scrise, desenate sau fotografiate, respectiv principiul de restaurare afirmă că: „Restaurarea se termină acolo, unde începe ipoteza”, nu a fost posibilă introducerea a două cahle de colţ în partea dreaptă a deschiderii. Cărămizile de la gura focarului nu au fost remontate, deoarece a fost evident că erau adăugate ulterior. Pentru a degresa (a preveni crăparea) lutul fin folosit la îmbinarea, lipirea şi tencuirea plăcilor, meşterul care a construit şemineul de cahle, a folosit în loc de nisip, paie şi pleavă. Este posibil ca iniţial şemineul să nu fi fost adósat peretelui bisericii, cum se află acum: în colţul inferior drept din spatele focarului, lângă perete, o cahlă de colţ s-a deplasat cândva cu 1—1,5 cm spre perete. Tencuiala de chirpici dintre cele două părţi desprinse prezenta depuneri de funingine, ceea ce înseamnă că acolo a intrat fumul. Peste această deschidere au aplicat un strat de chirpici, respectiv au umplut deschiderea dintre cahla de colţ şi perete, cu chirpici. La reconstruirea părţii superioare (şi posibil după desprinderea, deplasarea şemineului şi a racordului la horn, de perete), aceasta a fost montată de către meşter, cu un decalaj de 3-3,5 cm spre stânga, începând de la linia comişei mediane. Elementul de colţ înzidit în horn l-a lăsat probabil în locul original. Astfel, mărimea rosturilor a fost influenţată nu numai de diferenţele de mărime 176
