Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 14. (Székelyudvarhely, 2014)

Mester Éva: Nagyméretű üvegfestmények "in situ" vagy műtermi restaurálása

timpul nervurile duble de sfoară încep să nu mai fie trase prin orificiile, ci lipite pe partea interioară a scoarţelor de lemn. Capetele sforilor erau desfăcute sub formă de evantai, şi lipite astfel pe scoarţă, fapt care a însemnat simplificarea legării, învelirii cărţilor.

De asemenea la mijlocul secolului al 17-lea accelerarea legării a determinat ca nervurile duble să fie ocolite la coasere ca cele simple, până când cele din urmă încep să le înlocuiească total.

Această afirmaţie reflectă doar tendinţa, pentru că folosirea şi coaserea potrivită a nervurilor duble a existat şi în continuare (fig. 12). De-a lungul folosirii acestui tip de legătură scoarţele au suferit la fel schimbări mici, dar continue.

Coperţile de lemn au fost făcute aproape în exclusivitate din fag şi teşite pe partea interioară, spre şnit. La început partea exterioară a lemnului a fost teşită parţial. Această metodă de formare a scoarţelor- cu proporţii puţin diferite- a fost deja cunoscută la legăturile gotice, unde colţurile nu erau teşite cu scopul de a permite aplicarea colţarurilor. Interesant este că în cazul acestui tip de legătură, în ciuda teşirii parţiale, rar au fost aplicate colţaruri şi aplice. Zonă teşită denumită „amprentă” poate să apară nu numai pe partea de mijloc a scoarţei, ci şi pe muchia longitudinală, peste şi sub închizătoarea. Se găseşte atât pe scoarţa anterioară, cât şi pe cea posterioară, dar câteodată apare doar anterior ori deloc. în timp ce teşirea parţială constituia un element obligatoriu pe legăturile timpurii, cu timpul folosirea ei a fost redusă şi folosită doar în anumite regiuni şi ateliere. Teşirea este adeseori accentuată prin imprimare. Aceasta va fi folosită pentru timp îndelungat ca element decorativ şi după ce dispare teşirea (fig. 13). Ca exemplu poate fi amintită legătura din 1684 din Wlirtzburg, unde direcţia liniilor a fost întoarsă (pe partea din faţă a scoarţei de pe fig. 10).

Tipul de legătură studiată este înzestrată cu închizătoare. Mulţumită folosirii pentru timp îndelungat a acestuia, trei tipuri de închizătoare trebuie să fie amintite. Pe legăturile timpurii pot apare închizătoarele cu coame (fig. 14), însă acestea nu sunt caracteristice şi pe la mijlocul secolului 16 dispar. De la începuturi până la mijlocul secolului 17 închizătoarea combinată este monopolă (fig. 15). Aceasta va fi înlocuită de cele cu cârlig (fig. 16), însă până la sfârşitul secolului 17 aceste două tipuri vor exista paralel. în continuare se găsesc doar închizătoare cu cârlig, dar număml legăturilor fără acestea, cum şi celor cu scoarţă de hârtie se creşte. La această legătură, împreună cu diversificarea cusăturii şi a cotorului, s-a schimbat şi relaţia capitalband-ului cu blocul şi scoarţele cărţii. Scoarţele de lemn erau în aşa fel pregătite pe partea spre cotor, încât la exterior să continue arcul rotunjit al cotorului.

Suportul capitalband-ului era de la început fixat la blocul de carte într-un pas separat faţă de coasere. Odată cu apariţia acestui tip de legătură pergamentul începe să fie utilizat ca suport de capitalband. La coaserea capitalbandului au folosit şi fir îndmmător, a cămi extremităţi erau lipite în scobiturile aflate în exteriorul scoarţelor. Suportul

de pergament pe primele două legături ale figurii 17 pare să fi fost folosit mai mult pentru protejarea muchiilor fasciculelor. Capetele benzii de pergament, asemănător firului conductor, erau lipite pe partea exterioară a scoarţelor. Colţurile acestora au fost uşor arcuite. Legăturile, la care capitalband-ul era cusut pe suportul de pergament, se găsesc într-o cantitate mult mai mare. Suportul este de regulă o bandă de pergament pliat. îndoirea nu era perfect realizată cu scopul de a evita crearea diferenţei de nivel pe cotor. Banda era făcută mai lungă, decât lăţimea cotorului (fig. 19). Pliul putea fi întărit prin adăugarea unei sfori, în funcţie de mărimea cărţii şi de grosimea pergamentului. împunsăturile de brodare au fost trecute pe banda de pergament. Colţurile scoarţelor primeau o tăietură dreptunghiulară, creând loc astfel pentru capitalband (fig. 18). Tăietura era făcută pe partea spre cotor, până la înălţimea şnitului. Capitalband-ul a fost cusut mai lung, decât lăţimea cotorului, astfel putea să treacă şi pe cantul scoarţelor, continuând linia cotorului (fig. 19).

Capetele suporturilor de pergament puteau fi lipite atât pe interiorul, cât şi pe exteriorul scoarţelor (fig. 20-21). Pe baza legăturilor înregistrate pare că ultima variantă a fost mai mult folosită. Ambele moduri de fixare existau din mijlocul secolului al 16-lea până la sfârşitul secolului al 18-lea. Suportul de pergament a fost deja înlocuit din mijlocul secolului al 17-lea cu pânză, care deopotrivă nu a avut o extindere mare. în cazul legăturilor înregistrate suportul de pânză era lipit pe exteriorul scoarţelor (fig. 22).

Capitalband-urile sunt doar parţial acoperite de capişoane. Pentru corecţia formei acestora şi îngroşarea lor putea fi introdusă o bucată de sfoară în pliu (fig. 21). Necesitatea utilizării sforii pare să fi fost legată de grosimea pielii folosite la învelire. Capişoanele pot fi situate la nivelul scoarţelor, dar şi mai jos în funcţie de mărimea lor (fig. 23).

Schimbările prezentate, referitoare la cotor şi scoarţe sunt vizibile doar pentru observatorul atent, imaginea de ansamblu a cărţilor rămâne aceeaşi.

Prezentarea tipului de legătură nu acoperă totalitatea detaliilor tehnicii de legătură (de ex.: şnitul, ainşlagurile, banda de colţ etc.), doar pe acelea care definesc aspectul şi recunoaşterea legăturii.

Odată cu creşterea cantităţii tipăriturilor a crescut şi exigenţa pentru legăturile mai ieftin realizabile. Pentru acestea se foloseau pe o parte materiale mai ieftine, dar mai mult erau realizate în mai puţine etape, într-un interval mai scurt. în această categorie se încadrează legăturile cu scoarţă învelită în pergament sau hârtie, respectiv legăturile cu tablă de hârtie şi cele fără ferecături.

Aceste tehnici au apărut deja pe legăturile din secolul al 16-lea, însă numai în secolul al 17-lea au fost extinse. Legăturile de pergament prezintă de obicei un aspect simplu, nedecorat, însă tehnica lor de legare este variată. S-au realizat- deşi într-un număr mai restrâns- legături fără scoarţă, cu scoarţă de hârtie şi de lemn, sau cu placă de lemn şi cele care combină aceasta cu scoarţa de hârtie, închizătoarele apar aproape în exclusivitate pe legăturile

103