Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 10. (Székelyudvarhely, 2010)
B. Perjés Judit - Domokos Levente - Puskás Katalin: Tíz nap a "Nagy-Küküllő felső folyása mentén" avagy hazi és vendég restaurátorok a székelykeresztúri Molnár István Múzeum születő állandó kiállításán
de amidon şi o substanţă maro de genul coloranţilor (foto 13. a-b). Prezenţa amidonului a fost dovedită cu analiză Raman. Din toate acestea putem deduce că nu este vorba de transformarea pigmentului alb de plumb, ci despre o schimbare în tehnica de pictare, în a doua parte fiind folosit un colorant maro precipitat în amidon. însumarea analizelor şi formularea concluziilor Analizele efectuate pe straturile de culoare şi pe filele volumului au fost compilate într-un tabel, ceea ce a uşurat compararea rezultatelor obţinute din prima şi a doua parte a cărţii, precum şi deducerea concluziilor. Figura a 8.-a prezintă compilarea analizelor a trei file. Concluzionând observaţiile şi rezultatele analizelor se poate enunţa că în prima parte a cărţii pictorul a folosit drept liant guma arabică alături de pigmenţii de verdigris, miniu, alb de plumb şi negru de carbon. Alt material nu s-a putut evidenţia. Pigmenţii anorganici i-a folosit cu precădere în straturi relativ groase, de acoperire. La colorarea fumului şi a norilor a amestecat alb de plumb cu negru de carbon, obţinând astfel un strat gri uniform. Pe alocuri a amestecat şi miniül cu alb de plumb, dar în afară de liant nu a adăugat nici un alt material. In jurul paginii 100 a început să folosească pigmentul verdigris în amestec cu un colorant organic de culoare galbenă şi la straturile de culoare aplicate păstos. Foarte probabil colorantul organic galben l-a precipitat în amidon, apoi acest precipitat l-a amestecat cu verdigris şi liant. Acest fapt explică prezenţa particulelor de amidon în preparatele de microscop. Dar în această fază încă nu se pot observa alte schimbări. La pagina 180 şi 241 deja se prezintă mai multe schimbări faţă de cele de mai sus. Verdigris-ul îl găsim în probe amestecat cu un material organic şi amidon. Analiza compuşilor a relevat în toate cazurile pe lângă cupru şi prezenţa plumbului, potasiului, a sulfului şi a aluminiului. Tot aceste substanţe apar şi în cazul culorii maro (dar în alte proporţii), şi sunt prezente şi particulele de amidon. Din acestea putem deduce că pictorul a precipitat coloranţii organici în amidon, iar pulberea colorată obţinută astfel a amestecat-o cu verdigris, respectiv cu negru de carbon în cazul culorii maro. La probele analizate s-a putut observa pe suprafaţa particulelor de amidon prezenţa colorantului galben, respectiv maro, ceea ce dovedeşte că amidonul nu a fost liant ci substratul colorantului. în cazul straturilor de culoare maro pe alocuri se pot observa particule roşii, probabil în aceste cazuri s-a adăugat şi miniu la culoare. Prezenţa potasiului, a sulfului şi a aluminiului sugerează că la coloranţii organici s-a adăugat şi alaun în scopul obţinerii unei culori mai frumoase. Surse originale recomandă folosirea alaunului la prepararea coloranţilor organici şi îl foloseau chiar şi la prepararea culorilor din verdigris. La suprafeţele verzi, maronii şi cele de maro deschis, şterse (sol) din a doua parte a volumului în toate cazurile s-au putut evidenţia elemente din compoziţia alaunului. însă la probele prelevate din prima parte acest lucru nu este evident nici la straturile de verde, nici în cazul celor maro. în a doua parte fumul conţine în toate cazurile material organic maroniu, negru de carbon şi amidon. Analiza compuşilor a evidenţiat şi la aceste probe prezenţa potasiului, aluminiului şi a sulfului, dar pe lângă acestea a putut identifica şi cuprul şi plumbul. Aşadar pictorul a pictat şi fumul cu aceleaşi culori ca şi celelalte suprafeţe maronii. Adică a precipitat în amidon colorantul organic maroniu extras cu alaun, la care a adăugat negru de carbon. în aceste straturi de culoare prezenţa plumbului semnalează probabil prezenţa albului de plumb, care probabil a fost adăugat cu scopul de a-i mări densitatea şi capacitatea de acoperire. Analiza FTIR a arătat şi în aceste cazuri polizaharide drept liant, dar nu s-a putut constata exact ce tip de material este acesta. Dintre polizaharide sursele originale recomandă pentru hârtie guma arabică (mâzga arborelor acacia tropicale). Binenţeles puteau folosi şi mâzga altor plante, autohtone, ex. mâzga fructiferelor cu sâmburi, dar întrucât la toate celelalte culori s-a adăugat guma arabică drept liant, foarte probabil aceasta a fost şi liantul suprafeţelor de fum. Pe tot parcursul cărţii la straturile de roşu s-a putut demonstra prezenţa gumei arabice, dar în a doua parte pe suprafeţele mari de roşu o parte din culoare s-a şters, ceea ce nu s-a constatat în prima parte. Cauza acestei probleme este probabil utilizarea unei cantităţi insuficiente de liant sau eventual degradarea liantului. în a doua parte, deci, pictorul a modificat tehnica de preparare a culorilor, ceea ce se poate observa atât în tonul şi culoarea acestora, cât şi în prorietăţile chimice şi fizice ale acestora. Deteriorările observate în a doua parte, modificările straturilor de culoare, pătrunderea culorilor verzi şi maronii pe versoul hârtiei, precum şi deteriorările hârtiei se pot reduce probabil la schimbarea tehnicii de pictare. Alaunul adăugat la culorile cu conţinut de ioni de fier şi de cupru a condus la acidifierea acestora, ceea ce a declanşat atât degradarea culorilor, cât şi a hârtiei. Acest proces a fost influenţat de prezenţa ionilor metalici. Aşadar la degradarea hârtiei trebuie să subliniem doi factori: aciditatea şi prezenţa metalelor. Substanţele acide declanşează hidroliza acidă a celulozei, iar prezenţa ionilor de cupru şi de fier favorizează descompunerea oxidativă a celulozei. Efectul comun al acestora este fracţionarea lanţului de celuloză, hidrofobizarea hârtiei şi brunificarea acesteia în toată secţiunea acesteia, respectiv scăderea drastică a rezistenţei mecanice, iar în final fisurarea hârtiei, ceea ce se poate observa în multe locuri în a doua parte a volumului. Datorită reproducerii continue a acizilor şi a unor părţi de moleculă mici dar foarte reactivi (a.n. radicali), seria reacţiilor chimice continuă până la descompunerea totală a hârtiei. Pe baza celor de mai sus este nevoie de stabilizarea chimică a cărţii, adică de stoparea proceselor de descompunere şi de fixarea straturilor de culoare pulverulente. în cazul de faţă stabilizarea chimică înseamnă legarea ionilor metalici (cupru, fier) şi dezacidifierea hârtiei (îndepărtarea acizilor). 155
