Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 8-9. (Székelyudvarhely, 2009)

Puskás Éva: A Szatmári Római Katolikus Egyhámegye kulturális javaainak megmentése

1988, etc). Claire Chahine şi colegii săi24 nu s-au mulţumit doar cu descrierea fenomenelor, ci au efectuat o serie de experimente pentru a studia în condiţii obiective efectele asupra pieii ale diferiţilor unguenţi folosiţi în restaurare. Au fost curioşi de asemenea, şi în privinţa capacităţii acestora de a forma un strat de protecţie pe suprafaţa pieii împotriva poluanţilor din atmosferă. Concluziile experimentelor pot fi rezumate astfel:

Aplicarea unguenţilor (mai ales aplicaţi pe partea cărnoasă) a îmbunătăţit proprietăţile mecanice ale pieilor (elasticitatea, rezistenţa la îndoire şi la rupere). Prezenţa apei a contribuit la această schimbare pozitivă şi a înlesnit dispersia uniformă a grăsimilor. Emulsiile apoase au dat rezultate mai bune faţă de cazurile când aceleaşi grăsimi s-au aplicat dizolvate în solvenţi organici. Cerurile nu au îmbunătăţit calităţile mecanice ale substratului de piele.

Aplicate dinspre faţa pieii o bună parte din amestecurile emoliente a rămas pe suprafaţa pielii şi nu a pătruns în straturile pieii!

S-a dovedit, că într-o anumită măsură, cerurile protejează pielea faţă de poluanţii acizi din mediu, pe când grăsimile şi emulsiile nu au prezentat acest efect. Autorii au concluzionat că efectul de protecţie al cerurilor are la bază în primul rând calitatea de izolator din punct de vedere fizic.

Majoritatea unguenţilor facilitează pericolul dezvoltării mucegaiurilor pe mostrele studiate.

Câţiva ani mai târziu aceste cercetări au fost continuate prin proiectul internaţional „ENVIRONMENT Leather Project”, la care au participat mai multe laboratoare de restaurare din Europa.25 Ca urmare, rezultatele prezentate mai sus au fost completate cu următoarele observaţii:

Nici unul din unguenţii studiaţi nu a oferit protecţie eficientă împotriva descompunerii oxidative a pieilor, nici în condiţii de îmbătrânire naturală, nici în îmbătrânirea artificială / accelerată.

La pieile îmbătrânite natural timp îndelungat (în unele cazuri timp de decenii), starea lorfizică bună nu a fost asigurată de unguenţii aplicaţi, ci a fost determinată în primul rând de tipul tăbăcirii, de tipul şi calitatea pieii crude, respectiv de efectul de barieră al sărurilor prezente în piele.

In ciuda efectelor lor benefice asupra proprietăţilor mecanice ale pieii, unguenţii studiaţi nu se pot aplica deodată în cantitate mai mare de 1% din masa pieii tratate.

Pastele emoliente şi mai ales cele apoase pot întuneca suprafaţa pieilor şi pot fi periculoase pentru pieile acide. In asemenea cazuri au considerat mai adecvată folosirea solvenţilor organici cu punct ridicat de fierbere.

24 Chahine - Vilmont - Rottier (1989)

25 ENVIRONMENT Leather Project. Deterioration and Conservation of

Vegetable Tanned Leather EV5V-CT94-0514 Research Report No. 6. Ed.: Larsen, R. The Royal Danish Academy of Fine Arts, School of

Conservation, Kopenhagen 1996. p. 15., pp. 45-47., p. 51., pp. 104— 105., p. 107, pp. 122-125., p. 158., p. 175., p. 198.

4.2. Scopul utilizării tratamentelor de emoliere

Să luăm din nou pe rând scopurile enumerate în capitolul 1, care determină utilizarea unguenţilor în timpul prelucrării şi utilizării pieilor. Să analizăm pe baza celor descrise dacă aplicarea acestora este indicată în cazul obiectelor muzeale.

„în timpul uscării prezenţa unguenţilor previne lipirea fibrelor din piele, păstrând-o moale şi elastică.” în timpul prelucrării, pielea trece printr-o serie de procedee apoase care sunt urmate de uscare. La bunurile culturale această situaţie se iveşte doar în cazul în care pielea se îmbibă cu apă în urma prezenţei accidentale a acesteia (de ex. o spargere de conductă) sau în cazul pieilor arheologice provenite din mediu umed. Astfel în cazul obiectelor uscate acest argument nu este de ajuns.

„Scăderea capacităţii de absorbţie a apei, măreşte rezistenţa pieilor faţă de efectele umidităţii excesive.” în timpul folosirii obiectele expuse umidităţii pot necesita protecţie împotriva efectelor apei (încălţămintea, piesele de haranşament etc.). Obiectele de artă în condiţii normale nu sunt expuse la asemenea situaţii.

„învelirea fibrelor uşurează alunecarea, scăzând coeficientul de frecare, se micşorează uzura acestora, îmbunătăţindu-se proprietăţile mecanice a pieilor (rezistenţa la rupere, la îndoire).” Frecarea interioară trebuie evitată atunci când în timpul uzului pielea este frecvent în mişcare. în cazul obiectelor muzeale nici aceasta nu este o situaţie tipică. Desigur sunt şi excepţii, precum legăturile de piele ale cărţilor, respectiv artefactele din colecţii private aflate încă în uz zilnic.

„Ungerea cu uleiuri previne oxidarea substanţelor de tăbăcire vegetală din piele. Migrarea pe suprafaţă a acestor substanţe este mai redusă în cazul pieilor tratate cu uleiuri, astfel scade şi frecvenţa înnegririi suprafeţei.” în cazul bunurilor culturale în general aceste procese s-au produs deja. Protecţia oferită de unguenţi nu este proporţională cu riscurile pe care le poate cauza aportul mare de grăsimi în urma proceselor de îmbătrânire. Experimentele prezentate în capitolul 4.1., au demonstrat că doar acele paste asigură o oarecare protecţie, care formează o peliculă ceroasă pe suprafaţă. în schimb acestea nu îmbunătăţesc elasticitatea şi proprietăţile mecanice. Pentru protecţia suprafeţei, literatura de specialitate internaţională propune în locul cerii de albine folosirea cerii microcristaline.26 *

Restauratorii de multe ori optează pentru aplicarea grăsimilor în scopul emolierii, înmuierii pieilor, deşi acestea pe termen lung nu sunt adecvate în acest scop. în cazul colagenului - ca la orice polimer natural - cel mai bun emolient este apa, care legată în formă monomoleculară, păstrează distanţa dintre lanţurile proteinice. Aşadar uscarea obiectelor poate fi prevenită şi tratată prin reglarea umidităţii relative şi nu prin aplicarea unguenţilor.

Există, însă un domeniu al restaurării, de care nu am amintit până acum, în care utilizarea unora din substanţele

26 Kite - Thomson (2006) pp. 128—129

163