Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 7. (Székelyudvarhely, 2008)
Herceg Zsuzsanna: Új anyagok, új eljárások a szilikátalapú műtárgyak restaurálásában
parte că faţă de principiile restaurării, în cazul renovării se practică o tratare simptomatică a deteriorărilor monumentelor. Restaurarea îşi propune dincolo de protecţia materialelor originale, investigarea şi stoparea cauzelor degradărilor, înlăturarea factorilor de degradare şi conservarea structurilor originale. Din punct de vedere estetic, nu se urmăreşte un aspect plăcut, se preferă autenticitatea, chiar dacă prin aceste intervenţii clădirea restaurată nu va arăta ca nouă. S-ar putea ca beneficiarului să nu-i placă această atitudine, dar totuşi corect este ca după restaurare să se poată măcar presupune vechimea monumentului. împotriva principiilor de restaurare de obicei se aduc mai multe argumente. Ex. este inutilă sau dăunătoare păstrarea materialelor originale, este de ajuns, dacă după renovare clădirea va arăta ca la momentul constituirii sale. Sau că problematica coloritului nu se numără printre criteriile de bază ale protecţiei monumentelor, ea mai degrabă constituie atribuţiile urbanismului, ale arhitecţilor, culoarea putând fi modificată. Deasemenea: materialele istorice nu rezistă poluării modeme, industriale, de aceea ele sunt inadecvate. De multe ori se critică faptul că restaurarea faţadelor este fie imposibilă, fie inutil de costisitoare şi presupune prea multe cunoştinţe de specialitate. Şi oricum materialele modeme sunt mult mai bune decât cele vechi. Să analizăm aceste argumente! Păstrarea materialelor originale este inutilă sau dăunătoare, este de ajuns ca după renovare clădirea să arate ca în momentul constituirii sale Este foarte greu de răspuns oral la acest argument. Rezultatul, diferenţa — de multe ori stridentă - dintre original şi copie trebuie observată. înfăţişarea faţadelor este decisiv influenţată de cele mai mărunte aspecte, cum ar fi de ex. factura tencuielii, materialele folosite, efectul optic al vopselelor. Ideea că o reconstrucţie nu este egală cu originalul pare normal la „operele de artă”, dar suntem dispuşi să uităm de ex. în cazul unui ornament. Deşi dacă facem o comparaţie între ornamentul clasicist minunat pictat de pe tavanul sălii de expoziţii temporare a Muzeului Naţional al Ungariei şi reconstrucţia cu două încăperi mai încolo... (foto 1-2.). O copie nu poate reuşi absolut perfect nici în cazul celei mai bine intenţionate şi exigente restaurări. Un ex. bun în acest sens este casa nr 59 de pe strada Gen. brig. Kiss János din Budapesta. Aici a fost înepărtată structura de tencuială în stil Medgyaszay şi s-a încercat cât s-a putut de bine o tencuială identică. Dacă cineva nu a văzut originalul, sau nu se uită la tencuielile din vecinătatea clădirii, va constata că zidarii au lucrat frumos şi exigent. Aşa şi este, dar ei neînţelegând tehnica tencuielii originale, nu au reuşit să o reproducă. Probabil nici nu şi-au propus o imitaţie perfectă, pentru ei - precum şi majorităţii beneficiarilor - o astfel de asemănare a fost de ajuns. în schimb, un conservator de monumente nu se poate mulţumi cu atât. Din punctul de vedere al restauratorului nu pare fundamentată îndepărtarea totală a tencuielii originale. Completarea lacunelor potrivit originalului şi aplicarea unui glasiu de silicaţi ar fi fost de ajuns. Rezultatul ar fi fost mai frumos, cheltuielile erau mai reduse şi acum am putea admira tencuiala originală (fig. 1-2., foto 3-4.). Astăzi, când se comercializează tencuielile la sac, grundurile gata preparate şi vopselele la găleată, nici nu se poate pune problema obţinerii aspectelor estetice asemănătoare celor originale. în primul rând pentru că beneficiarul este preocupat cel mai mult de preţ. Nimeni nu ne întreabă, dacă noi, simpli cetăţeni am vrea să vedem monumente istorice autentice sau ne satisface şi versiunea Disneyland ale acestora. Aparţine de adevăr că cele mai bune firme specializate în materiale pentru monumente produc deja tencuieli speciale, grunduri aplicabile cu pensula, vopsele ce constau parţial din materiale tradiţionale. Acestea sunt adecvate restaurării şi parţial corespund şi straturilor „victimă” practicate astăzi în protejarea monumentelor. Deja se găseşte şi varianta modernă a tencuielii medievale de tip „incralac”.* Restaurarea faţadelor este interesantă din mai multe puncte de vedere: dincolo de importanţa lor estetică tencuiala şi zugrăveala au - poate mai presus de toate - un rol în fizica clădirii şi un rol protectiv. Suprafeţele expuse fenomenelor meteorologice trebuie să suporte cele mai extreme solicitări. Având în vedere aşteptările comunităţii, o faţadă restaurată trebuie să arate „ordonat”. Problematica coloritului nu se numără printre criteriile de bază ale protecţiei monumentelor, ea mai degrabă constituie atribuţiile urbanismului, ale arhitecţilor, culoarea putând fi modificată Importanţa coloritului trebuie analizată din două puncte de vedere:- Structurarea suprafeţei şi coloritul au oare înţeles şi importanţă în cadrul arhitecturii?- Cine decide soarta faţadei? La prima întrebare se poate răspunde prin istoria culturii. Clădirile Antichităţii şi Evului Mediu le cunoaştem fără coloritul lor original. Pe de o parte pentru că s-a distrus de-a lungul timpurilor, pe de altă parte pentru că sub egida restaurării l-au distrus sau l-am distrus. în cele mai multe cazuri acest colorit nu se mai poate reface. în măsură ce ne apropiem din ce în ce mai mult de contemporaneitate încurcăm tot mai mult restaurarea monumentelor cu renovarea. Să ne gândim de ex. la castelul de la Fertőd. Ştim foarte bine că nu a arătat niciodată în felul în care l-au zugrăvit, şi totuşi publicul a acceptat relativ obidient ceea ce s-a petrecut acolo. Deşi Fertőd nu este ultimul pe lista patrimoniului cultural maghiar. Ce poate fi motivul acestui fenomen? Monumentele Antichităţii şi Evului Mediu le cunoaştem în mare parte în starea lor de după restaurările puri- 8 8 Remmers Kalkspatzmörtel. Mai pe larg despre acest tip de tencuială vezi: Winnefeld şi asociaţi: Historische Kalkmörtel, In: Restauro 1/2001. pp. 40^15. 98
