Ciubotă, Viorel: Vicariatul Naţional Roman din Carei (Satu Mare, 1997)
Cap. II Recunoaşterea oficială a Vicariatului Naţional Român Carei
vacanţă de episcop”^. Marchiş subliniază din nou că nu avut intenţia de a fi nesupus faţă de Scaunul papal: “Departe să fie de la mine, să fiu inobedient faţă de Sfântui Scaun apostolic, dar am fost silit (subl. n.) pe bază revoluţionară democratică a prelua guvernarea acestui vicariat, jurându-mi Clerul şi poporul prezent pentru cinstea şi supunerea cuvenită”^®. Memoriul se încheie cu sublinierea eventualelor dezastre care ar putea surveni în cazul nerecunoaşterii vicariatului: “Eminenţa voastră! Dacă se vor pune piedici în recunoaşterea acestui Vicariat Naţional Român din partea Romei, incalculabile dezastre pot urma pentru biserica naţională română, Roma aceasta nu o poate vedea! Roma ni-i mama! De la Roma aşteptăm cu tot dreptul mângâierea sufletelor noastre necăjite”^®. Memorii asemănătoare pentru recunoaşterea vicariatului a trimis Romul Marchiş preşedintelui guvernului maghiar, miniştrilor de culte şi a naţionalităţilor, cât şi Episcopului de Hajdúdorog. în 23 noiembrie 1918 el adresa un “Circular cătră Onoratul cler şi poporul Vicariatului Naţional Român desbinat de către dieceza Hajdúdorogului", un adevărat monument de simţire şi trăire românească, în care după ce aminteşte suferinţele din timpul episcopiei maghiare vorbeşte despre hotărârile adunărilor populare din 13 şi 18 noiembrie 1918 precum şi de mandatul primit ca în calitate de vicar general, să notifice Episcopului de Hajdúdorog “că mai mult nu-l recunoaşten de Episcopul nostru, între dânsul şi poporul român s-a întrerupt toată legătura, nici o comunicaţiune nu mai avem laolaltă, nici o dispuseţiune nu i-o mai primim”. El cere tuturor preoţilor să publice din amvon “ruperea totală de la episcopia de Hajdúdorog şi proclamarea Vicariatului naţional român pentru recunoaşterea din partea tuturor credincioşilor noştri români". El cere preoţilor să se arate demni şi să fie “adevăraţi apostoli neamului şi sfintelor idealuri româneşti”®®. ţn circularul al ll-lea cerea ca la sfintele liturghii şi toate funcţiunile bisericeşti “unde după ritul nostru obvine amintirea regelui, să pomeniţi de acum înainte: “Consiliul Naţional Român Central”. Iar în circularul a! şaselea declară că limba oficială a vicariatului este “exclusiv cea românească, deci de acum înainte să se conducă în toate parohiile matriculele şi toate protocoalele în limba românească...”®1. Sunt acte de o mare importanţă şi valoare pentru populaţia românească sătmăreană, care a ştiut din nou să fie un exemplu de luptă şi iniţiativă în toamna anului 1918. 21
