Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)
Radu Ciuceanu: Imaginea mişcării naţionale de rezistenţă în epoca de tranziţie
IMAGINEA MIŞCĂRII NAŢIONALE DE REZISTENTĂ ÎN EPOCA DE TRANZIŢIE-------------------------------,-----------------------------------------------------------------------J------Radu Ciuceanu Memoria reprezintă proiecţia interioară a fiinţei noastre către trecut. Dincolo de funcţia ei psihică, rămâne eternul rezervor al istoriei umane. Au trecut 35 de ani de când a căzut Blidaru Ion, ultimul partizan, comandatul unui grup de luptători anticomunişti în Maramureş şi 52 ani de la apariţia primei formaţii de partizani, pe teritoriul României, în Bucovina, ca forţe distincte ale armatei regale române. De atunci şi până astăzi s-a scurs această jumătate de veac şi istoriografia noastră, eliberată după ‘89 de chingile unei istorii comandate, încă bâjbie nu numai într-o cercetare ce s-ar dori exhaustivă, asupra mişcării naţionale de rezistenţă române, dar chiar şi într-o viziune globală a cadrului politic în care s-a înscris, în fond, cea mai reprezentativă formă de respingere a unui curent politic antiuman impus timp de 13 ăni printr-o ocupaţie străină şi continuată apoi de existenţa unui partid antinaţional pornit cu câteva sute de membri, în majoritate alogeni şi inamici - pe faţă sau în ascuns - ai visului împlinit al Marii Unirii de la 1918. în pofida faptului că au trecut şase ani de când s-au prăbuşit zidurile dictaturii şi poporul român a avut prilejul să descopere de visus existenţa unor foşti luptători (autentici) anticomunişti şi să se apropie, încetul cu încetul, prin sutele de articole şi zecile de cărţi ce au încercat - mai bine sau mai puţin bine - să valorizeze atât personalităţi din societatea românească interbelică angajate în demnitate şi destin, cât şi o globalizare a fenomenului în sine a rezistenţei, ca un segment de maximă importanţă din istoria contemporană a României, istoriografia rămâne deficitară într-o zonă unde un studiu temeinic, bazat pe o cercetare riguroasă a documentului scris, să se completeze cu aceea a mărturiei orale, subiective şi supusă legilor tramei biologice. E drept că acestui halou îi corespund, pe de o parte, dificultăţile din ce în ce mai vizibile ale accesului în arhive - pe care le aşteptăm o dată pentru totdeauna puse la dispoziţia cercetării multidisciplinare istorice - dar şi absenţei în majoritatea cazurilor a unor specialişti-metodişti axaţi cu predilecţie pe segmentul contemporan. Aici îmi permit - în nădejdea că nu voi supăra pe nimeni - să fac aprecierea că în general secţiile de istorie contemporană la facultăţi reprezintă o rezervă a mediocrităţii, a viitorilor activişti. Astfel ni se pare explicabil că după şase ani de libertate a fost posibil să apară lucrarea Istoria rezistenţei armate, a domnului Cicerone loaniţoiu, atât de deficitară încât ea nu poate fi recomandată decât ca un exemplu ce nu trebuie niciodată urmat. Acum, însă, după ce ne-am consolat cu această dublă realitate ce poate să îngheţe şi cele mai prestigioase programe de cercetare, să încercăm să răspundem la un şir de probleme cheie ce trebuiesc desluşite cel puţin principial. A existat pe teritoriul României o veritabilă mişcare de rezistenţă care să întrunească un şir de trăsături necesare şi obligatorii? 1. Existenţa unui comandament unic care să-şi exercite autoritatea pe un teritoriu determinat. 2. Prezenţa unor efective care să-l acopere tactic şi asupra cărora să se exercite comanda de la centru. 3. Existenţa unui program militar elaborat într-o viziune tactică şi strategică.
