Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)
Maria Bulbuc - Magdalena Steinbinder: Am fost deportate in Donbas
AM FOST DEPORTATE ÎN DONBAS (MĂRTURII) Maria Bulbuc, Magdalena Steinbinder Bulbuc Maria (Sanislău) Am fost deportată la data de 3 ianuarie 1945 din comuna Sanislău, jud. Satu Mare. Circumstanţele în care s-a făcut deportarea au fost următoarele: S-a bătut toba în sat, ca toată lumea să se prezinte la căminul cultural maghiar pentru votare. Apoi s-a făcut trierea de către autorităţile locale şi soldaţi ruşi. Noi am mers toată familia - lui tata îi era frică să nu ne împuşte - aşa ne-am prezentat mama, tata, eu fiica mai mare de 19 ani şi jumătate, fratele meu Gheorghe de 17 ani şi sora mai mică Viorica de 15 ani. La triere pe mama, tata şi sora mai mică i-au pus deoparte, iar pe mine şi pe fratele meu în cealaltă parte. Aşa s-au prezentat mai multe familii de români, maghiari şi şvabi care au fost triaţi după bunul plac al autorităţilor. Pe părinţi şi pe sora mea i-au lăsat acasă, iar pe mine şi pe fratele meu ne-au reţinut acolo, pe femei şi fete într-o sală, iar pe bărbaţi în alta. Fratele meu a stat acolo două zile după care i s-a făcut rău din cauza mirosului greu din sală şi a fumului de ţigări, astfel i-au dat drumul acasă. Mie, cu toate că era un aer greu în sală nu mi s-a întâmplat nimic. Am stat acolo vreo trei zile, perioadă în care se vorbea că ne vor duce în spatele frontului pentru câteva luni pentru munci de îngrijire a răniţilor. După câte am observat la triere, nu s-a ţinut cont de şvabi, maghiari sau români. Menţionez că eu şi toată familia suntem români. După ce ne-au dus şi când am venit acasă am aflat că de fapt comuna trebuia să dea 400 de persoane şvabi, dar cum la acea oră nimeni nu se declara şvab, conducerea comunei în frunte cu primarul român Mureşan, ca să fie pace în comună a dat 200 de români şi 200 de şvabi şi maghiari. La acea dată la noi li se spuneau şvabi la maghiarii romano-catolici, iar la reformaţi maghiari. Şi primarul avea două fete, Miţi, de vârsta mea şi Irina, mai mare, care şi ele au fost deportate. în perioada cât am stat în căminul cultural am fost păziţi de soldaţi ruşi. Părinţilor li s-a dat voie să ne aducă mâncare şi haine groase, pernă, pătură sau ceva de acoperit şi înainte să plecăm mâncare rece pe 15 zile. Au încercat mai mulţi să evadeze, dar n-au prea reuşit. După 5 zile după ce au adunat numărul necesar de oameni, ne-am adunat lucrurile ce ni le-au adus de acasă şi ne-au dus la gară. De la căminul cultural prin curtea şcolii generale, prin grădină, am trecut prin curtea unui cetăţean Gnandt, apoi peste pământuri în linie dreaptă la gară. Acolo era plin de soldaţi ruşi, dar câţiva dintre noi au reuşit să fugă. Am fost încărcaţi în vagoane de marfă. Ne-am culcat pe jos pe paie şi pe lucrurile aduse de acasă. în vagon, într-un colţ era tăiat un pătrat din podea, unde ne făceam necesităţile. Nu ştiu câte zile am călătorit în mizerie, frig şi întuneric până am ajuns cred că la laşi unde am fost transbordaţi în vagoane ruseşti. La fel mizeria era foarte mare. Din când în când oprea trenul şi soldaţii ruşi ne dădeau apă de băut. De spălat nu ne spălam că nu aveam în ce, mă mir că am ajuns fără păduchi. în total am călătorit 2 săptămâni. Ţin minte că am trecut peste un râu foarte lat, probabil Nistrul sau Donul. Trenul s-a oprit la sfârşitul călătoriei. Când am ajuns într-o gară Cistakova, ne-au dat jos din vagoane, era frig şi zăpadă mare. Pe jos ne-au dus câţiva kilometri într-o regiune de mine de cărbuni numită Donbas, într-un lagăr compus din 4 barăci de lemn şi împrejmuit cu sârmă
