Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Crina Bodea: Mărturii din universul concentraţionar

200 de deţinuţi, dar puteau fi şi mai mulţi’’43.

Preotul Andercău a cuno.scut şi închisoarea de la Dej prin anii 1960-1962. Era o clădire veche de pe timpul Austro-Ungariei; construită tot în formă de “T”. Nu era mare; se vorbea încet, fiind interzisă conversaţia, lama geamurile trebuiau să rămână deschise (ca să fie aer - ziceau ei)? iar vara se închideau; dormeam direct pe cadrul metalic al patului; tineta ni se dădea odată cu mâncarea”44.

Deşi prin închisoarea de la Sighet nu a trecut nici unul din preoţii avuţi în vedere, considerăm că e necesar a vorbi puţin despre acest epicentru al infernului. Aceasta deoarece la Sighet au murit trei dintre episcopii Bisericii Greco-catoiice, şi anume: loan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Tit Liviu Chinezul; şi tot la Sighet au fost închişi şi au murit: luliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Constantin Argetoianu şi alţii, loan Ploscaru a fost şi el la Sighet şi îşi aminteşte: “clădirea închisorii din Sighet era construită în formă de “T” cu trei nivele şi 108 celule, dintre care 36 de celule mai mici pentru un singur deţinut. Pe lângă episcopi şi preoţi mai erau cam 90 de alţi deţinuţi politici, în total cam 150. Directorul Vasile Ciolpan, un fost muncitor forestier, i-a repartizat pe episcopi şi preoţi în celula 48, iar pe cei mai tineri în celula 44.

în “Tribuna” ce apare la Cluj, am găsit publicate mărturisirile acestui Vasile Ciolpan, acum în vârstă de peste 70 de ani; spicuim din ele: “La Sighet, mi s-a spus, va fi o unitate specială, despre care nu trebuie să ştie nimeni absolut nimic. La 1 mai 1951 au sosit trei dube de la Bucureşti cu 83 de oameni; aveam celule de şase, de patru şi de o persoană. Generalul mi-a explicat doar mie că ei sunt complet izolaţi de ţară. Nu aveau voie să ştie unde sunt, să scrie, să primească absolut nimic în afară de medicamente, hrană şi haine. Izolarea era necruţătoare - deţinuţii nu vorbeau cu nimeni toată ziua; erau scoşi zilnic la o plimbare de 10-15 minute în curtea interioară care era împărţită în două; într-o parte se plimba un deţinut, în cealaltă altul; nu se vedeau, n-aveau cum să-şi vorbească. Preoţii, episcopii stăteau în celule de şase sau patru. La întrebarea cum era o celulă, a spus: un pat, o pernă cu paie, o saltea cu paie, 2-3 pături, un cearceaf, un hârdău şi o fereastră sus"46

La Aiud au fost închişi pentru o perioadă preoţii: Gavriş Vasile, pentru 4 luni, Morna Gheorghe şi Mare Augustin. Despre condiţiile din această închisoare, preotul Morna Ghe. ne relatează: “la neagra dacă ajungeai, dormeai direct pe jos; era foarte cald în celulă deoarece conductele de căldură treceau chiar pe acolo; drept paznic ne era un deţinut de la dreptul comun.

Dimineaţa primeam drept hrană numai un fel de cafea şi apoi eram puşi la lucru”46.

Numeroase sunt mărturiile care ne descriu lagărele de muncă înşirate de-a lungul canalului Dunăre-Marea Neagră. în lagăre de muncă au fost: Periprava. Grindu şi Salcia: Mongra Ghe., Mureşan Dumitru, Dărăban Teodor, Morna Ghe.; Buzaş Gavril la Coasta Galeş; Nicoară Gavril la Saiigny, la Poarta Albă - Gavriş V. şi Paul Sever: la Ocnele Mari şi Midia - Morna Gheorghe, iar la minele de la Cavnic - Paul Sever.

Din mărturii putem reconstitui un lagăr de muncă din Dobrogea; lagărul avea de jur împrejur două cercuri concentrice de sârmă ghimpată, până la o înălţime de 2-3 m; în interior tot câte patru bărăci erau încercuite cu sârmă; în toate colţurile erau santinele cu puşi mitraliere şi deasupra fiecărei bărăci câte un reflector; o baracă era destul de mare, putând cuprinde până la 200 de oameni. Structura unei bărăci era: osatura din lemn, în rest era din stuf împletit; deasupra era acoperită cu hârtie gudronată; pe jos era nisip şi creştea stuf. într-o baracă erau mai multe paturi, suprapuse pe mai multe nivele; uneori dormeau chiar câte doi şi într-un pat. Salteaua era destul de bună, aveam cearceaf, pătură şi, pernă; ferestrele erau cu scânduri bătute în ele; nu erau păduchi, ploşniţe, pentru că ne dădeau D.D.T.”4^.

Nicoară Gavril apreciază că un astfel de lagăr se întindea pe o suprafaţă de 2000 m lungime şi cam 800-1000 m lăţime; “era o alee pincipală şi de-a lungul ei erau cam 25-30 de bărăci, în total fiind cca. 3000 de oameni în lagăr; dar fiecare baracă era ea însăşi un mic lagăr, pentru că erau înconjurate cu sârmă şi aveau câte două pasarele la ambele capete; peste tot scria “Pericol de împuşcare!”46.

Lagărul numit Peninsula se afla pe o fostă moşie de câteva sute de hectare a lui Vintilă Brătianu - fostul ministru al Apărării Naţionale în primul război mondial. “în dormitoare se aflau-303-